Joi, 21 Septembrie 2017
Joi, 21 Septembrie 2017


Kontakt / Înviere în casa scărilor

Înviere în casa scărilor

Niciodată nu am înțeles de ce se poate spune „Hristos a înviat!” numai într-o anumită perioadă – de la Duminica de Paști încolo –, și nu se poate folosi această adresare în orice moment al vieții, subliniind, că Isus a înviat de mult, și noi sărbătorim practic reînvierea Lui. Reload – dacă aș vrea să mă exprim pe limba generației de azi.

Interesant, cum oamenii din jurul meu își trăiesc viața având convingerea, că Isus moare și învie în fiecare an, deși știm cu toții ce au văzut acum 2015 ani femeile care mergeau la mormântul Lui.

Iată că eu sărbătoresc în liniște zilnic învierea. Recunosc însă că la gândurile mele trimise spre El nu prea primesc răspuns, dar așa crește valoare acelor rare răspunsuri pe care le primesc. Într-un an 2-3...



Primul răspuns l-am primit iarna, când acel câine vagabond, pe care fiul meu și prietena lui l-au înfiat, și ani întregi au încercat să-l scape de apăsarea amintirilor sumbre, din perioada când a fost hăituit și lovit pe străzi de oameni așa ziși creștini, al căror credință se consumă practic în bisericoșenie, cu preoți care umblă cu mașini de lux într-o societate unde sărăcia strigă la cer – acel câine vagabond mi-a fost curier.

Vara trecută Riki și-a petrecut o săptămână la mine, la etajul 4, fiind lăsată în custodie până se instalează tinerii în noua locuință. A trecut saptamâna învațând. Am încercat s-o învăț, să nu se oprească la fiecare etaj, cu întrebarea de patruped neîncrezător în oameni: „oare mai mergem, sau mă dai afară?”

– Tu, prostuță, eu te iubesc mult, cum să te las? Nu trebuie să mă întrebi la fiecare etaj, că așa nu ajungem niciodata pînă acasă...

Cursul nu prea a avut mare rost, neîncrederea cățelei fiind foarte adâncă. În fiecare secundă era pregătită, că va fi aruncată afară în stradă, între oamenii „creștini”, care tolerează intoleranța și hoția generalizată, necunoscând mila și bunătatea.

Între timp băiatul meu și prietena sa s-au mutat într-o parte îndepărtată a orașului, provocând cățelei un nou șoc, ea găsindu-se într-o căsuță de căini împovizată în spatele garajelor.

Ceea ce am prevestit eu, a luat contur. Riki – neștiind nimic despre problemele de început a unei mutări –, s-a gândit, că iată, a sosit momentul de care se temea: a fost lăsată iarăși în stradă, a fost abandonată, ba acum chiar într-o stare și mai gravă ca pe vremea hoinăririi sale în lume: avea o lesă la gât, cu care era legată de un stâlp.

Nu știu cum a fost, ce s-a întâmplat, dar Riki și-a rupt lesa...

Când m-au sunat tinerii, să-mi dea vestea catastrofei, vroiam să-i cert bine de tot, dar simțind durerea în vocea lori m-am stâpânit.

         

M-a cuprins deodată o liniște stranie. A dispărut anxietatea produsă de pierdere lui Riki – un simbol al iubirii care domină marea noastră familie –, și m-am trezit calculând de câte intersecții, sensuri giratorii și treceri de pietoni trebuie să scape vie vagaboanda noastră dragă, ca să ajungă în cartierul din capătul opus al orașului. 10-11 în total... Plus partea când trebuia să meargă între mașini... Nici nu m-am gândit, că nu la mine a pornit. Așteptam miracolul...

– O să vezi că vine la noi – calmam soția –, dară a învățat vara la mine, că oamenii sunt buni, și trebuie să ai încredere în ei.

Nu a trecut o oră, și în fața scărilor a apărut o cățea roșie-maro, șezând, uitându-se fix la luminoasa casă a scărilor.

Lumina din hol o lumina ca un reflector – o imagine de parcă ar fi fost decupată dintr-un film Tarkovskij. În fața sa lumină orbitoare, în spatele ei bezna – bezna aproape umană. Din morți, între vii...

Când am deschis cu sufletul la gură ușa de intrare a casei scărilor, nu mai era nici un dubiu: Riki urca scările fără să se oprească la fiecare etaj.

O urmam gâfâind, cu un puls de extraterestru. Eram mișcat profund de miracol.

Urcam – reurcam – cu o greutate mare pe umăr, fără șansa de a-mi ieși cineva pe drum, să-mi șteragă fruntea și fața.








Sus