Joi, 21 Septembrie 2017
Joi, 21 Septembrie 2017


Kontakt / Mikó și Batthyány – chemați în calitate de martori

Mikó și Batthyány – chemați în calitate de martori

Raportul Departamentul american de Stat (http://corbiialbi.ro/index.php/contact/618-sua-stie-de-cazul-miko-si-politica-minoritara-de-fatada-a-romaniei/) a readus în centrul atenției una dintre problemele specifice ale maghiarilor din Transilvania, și anume retrocedările acelor instituții, care au fost luate abuziv de la instituțiile maghiare de către comuniști.
 

Actualmente două instituții sunt în focusul atenției : colegiul Mikó din Sfântu Gheorghe (care a generat cazul Markó Attila) și Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia. Acesta din urmă a fost la un moment retrocedată – cel puțin pe hârtie –, apoi renaționalizată, preluată de statul român, cazul transformându-se, ca și multe alte cazuri de specialitate pur juridică, în „conflict româno-maghiar”.

Nu vreau să mă afund în istoria acestei retrocedări, deoarece nu sunt jurist. Pomenesc acest caz mai ales datorită articolului apărut în Deutsche Welle, întitulat Biblioteca Batthyaneum, dincolo de geloziile naționale, în care la un moment dat citesc următoarele:

“Ce a făcut statul român în tot acest timp? Din păcate mai nimic. Clădirea propriu-zisă, ne informează ministrul Culturii Vlad Alexandescu, are nevoie de intervenții masive și costisitoare, eventual de fonduri europene, iar cât privește restul nu s-a făcut iarăși decât foarte puțin. Un profesionist mai mult decât avizat ne vine și el în ajutor: ”clădirea e o ruină, nu are sală de lectură pentru cercetători, personalul e insuficient, nu s-a investit nimic în bibliografia secundară sau în bazele de date indispensabile pentru a studia manuscrisele, incunabulele și tipăriturile din sec. XVI-XVIII ale bibliotecii”. (Adrian Papahagi, facebook 6 aprilie)

Iată prin urmare o problemă mai mare decât cea de ordin juridico-politic. Exponenții statului român au dat dovadă de o gelozie teribilă, dar în același timp statul nu a investit nimic pentru a pune acest patrimoniu în valoare. Or, cine vrea să dețină o asemenea colecție, ar trebui să se ridice la înălțimea ei.”




Textul citat îmi aduce în minte celebrul articol din Adevărul întitulat Cluj-Napoca, un oraș retrocedat. Ce le mai rămâne românilor? Țin minte cum zâmbea lumea bună din Cluj – mă refer la români – la acestă formulare, care – fără să vrea – sugerează faptul, că orașul a fost clădit de maghiari, din banii contribuabililor din Ungaria de atunci, și că – să mă exprim vulgar – românii n-au clădit nimic ci s-au instalat în clădirile altora. Repet: articolul sugerează acest lucru fără să vrea.

Iată cum ajunge pe la noi tot ce este legat de maghiari, temă complicată, adâncind neîncrederea reciprocă româno-maghiară.

Cui prodest? De ce avem nevoie de presiuni SUA să ne respectăm reciproc demnitatea?

Oare ce ar spune donatorii-fondatorii acestor clădiri-instituții – este vorba de contele Mikó Imre (1859) și episcopul romano-catolic Batthyány Ignác (1798) – când ar auzi, că aceste clădiri-instituții nu se leagă de banii și numele lor, ci sunt clădite de statul român?

Desigur ei nu mai pot fi chemați ca martori în procesele interne și internaționale care par să nu mai aibă sfârșit...

















Sus