Luni, 25 Martie 2019
Luni, 25 Martie 2019


Kontakt / Azi e 15 Martie

Azi e 15 Martie

De data asta n-am scris niciun articol și nici nu am de gând să o fac. Nu vreau public, nu vreau să împart azi ceea ce simt cu oameni incapabili să înțeleagă sau măcar să accepte. Deci, nu e un articol. Sunt niște gânduri care s-au născut în timp, direct din suflet.

Când mi-am luat pseudonimul cu care activez pe Facebook am avut motive personale (șicane ale unui ultranationalist care și-a trimis postacii să mă anihileze), dar a fost și un experiment despre care nu am pomenit nimic până acum. Și nici nu voi vorbi despre el, erau curiozități de-ale mele legate de felul în care este tratat un maghiar în situații tensionate în mediul virtual.


De multe ori mi-a fost rușine... Așa cum mi-a fost și acum 10 ani când un sportiv din Ungaria, care vorbea românește și era un om de o calitate excepțională, a povestit că a trebuit să renunțe la un contract cu un club din România din cauza șicanelor și a faptului că s-a ajuns până la a i se interzice să vorbească în limba maghiară la telefon cu mama lui sau când un copil român a fost lăsat plin de sânge pe stradă pentru că a vorbit românește.

Așa cum mi-a fost când, la 1 decembrie, am văzut străzi din Secuime invadate de oameni din afara zonei scandând mizerii șovine sau când am văzut campanii electorale al căror discurs era structurat pe epurare etnică. Așa cum mi-a fost și atunci când un tată, român, i-a spus fiicei, care avea o relație de peste 7 ani cu un baiat maghiar, că vor fi împreună doar peste cadavrul lui și că mai bine o omoară decât să accepte asta sau o mama unguroaică ce i-a spus fiului că poate aduce în casă orice, numai româncă nu, că își spurcă sângele.

Și au mai fost momente la fel. Multe, prea multe, din păcate venind din ambele părți. Mă simțeam la mijloc, prinsă între respectul și dragostea pe care le aveam pentru oamenii lângă care trăiam și dezamăgirea dată de comportamente abrutizate de șovinism și iredentism.



Rușine și dezgust am simtit. Am plecat capul asumându-mi involuntar o vină ce nu era a mea: ești româncă! ești o trădătoare pro-maghiară! Nu stiu dacă am meritat asta. E un fapt pe care ți-l asumi când pornești pe un drum presărat cu bolovani vechi și colțuroși.

Și mă gândeam de multe ori că ardelenii împart pământul acela și respiră același aer de peste o mie de ani. Că au încăput toți acolo, s-au ajutat, au construit împreună o civilizație, o societate altfel decât în celelalte provincii tocmai prin această bogăție multiculturală vizibilă cu ochiul liber oriunde te-ai întoarce. Când și cum s-a ajuns la atâta ură? De unde aerele astea de superioritate, de dispreț? Am căutat mult timp răspunsul și mintea mea nu-l găsește. Dacă voi îl cunoașteți, vă rog să mi-l dați, argumentat.



Până atunci, însă, eu vreau să le spun prietenilor maghiari, virtuali și reali, un singur lucru: nu mai am de gând să plec capul pentru nimeni. Vă voi privi în ochi pentru că nu e treaba mea și a niciunui român cu coloană vertebrală să-și asume nesimtirea și ura celor ce fac din ele un mod de viață. Pentru că vă respect. Pentru ca în 10 ani între voi și în 17 cu voi am învățat ce înseamnă toleranța, demnitatea, diplomația și mai ales respectul. Pentru că am învățat să vă iubesc și să vă iubesc limba și cultura pe care cu atâta drag le păstrați. Pentru că am fost minoritară în majoritatea voastră și nu m-am simțit niciodată străină, ci acasă.

Pentru asta și pentru că șederea voastră pe acest pământ ne-a îmbogățit spiritual, pentru răbdarea, cumpătarea și frumusețea oamenilor pe care îi cunosc și îi pot numi prieteni, vă mulțumesc!

La mulți ani în liniște și armonie și o îmbrățișare cu sufletul de ziua voastră!





Sus