Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Kontakt / O lumânare pentru (strada) Dsida

În anii 80 prima zi a lunii noiembrie însemna pentru mine, adolescentul rebel din Cluj, una din zilele de revoltă secretă înpotriva dictaturii național-comuniste. Mergeam după înserat în Cimitirul Central, pe care noi maghiarii numim Házsongárd), și împreună cu sutele de vizitatori, pregăteam și eu lumânările.

Mergeam la pas – sute și sute de oameni înaintau pe ulița destul de abruptă a cimitirului. Luminările ardeau deja în stânga și dreapta – te simțeai ca o insulă încă neaprinsă într-o mare în flăcări. Marea mea rezistență s-a manifestat prin trei lucruri. În primul rând eram înbrăcat mai civilizat: nu purtam acele haine tinerești etern teribile, cu care reușeam să scot din sărite de multe ori părinții mei pedagogi, conservatori prin firea lor. În al doilea rând mă opream singur la un mormânt părăsit al unui luptător din 1848, al cărui nume abia s-a văzut pe piatră, și îi puneam o lumânare.

Fluviul celor care urcau trecea în murmuri pe lângă mine, și mi-a plăcut ideea, că probabil de aceea murmură, că au observat „rezistența” mea tinerească. Al treilea lucru era cel mai important: eu, care eram leneș la ora de maghiară, recitam cu voce tare un vers de Dsida Jenő (fonetic: Gida Ieno):

„Și binecuvântați fie băieții blonzi
care în lumina torențială din martie
pe un câmp părăsit
se vor juca
cu oasele mele.
                                   (Traducere de Emil Giurgiuca)

Eram tânăr, nu aveam de unde știi ce înseamnă teroarea dictaturii, însă am simțit apăsarea sa. Țin minte, că după aceste recitări nevinovate mă prefăceam că mă uit la stânga mea, de parcă aș vorbi cu cineva – acest gest era una de autoaopărare, în caz că Securitatea mă urmărește. Mi-a plăcut în dârdâiala mea internă să cred, că sunt observat, pentru gestul de recitare.

De ce recitam pe Dsida? Am citit, ba chiar am învățat câteva poezii foarte frumoase scrise de el – poezii pașnice, cu aură universală, despre dragoste, singurătate, credință, soartă, ba chiar națiune. Era cel mai pașnic poet, de care am auzit vreodată. Nu lovea în nimeni, nu avea poezii care se îndreaptă înpotriva cuiva, era un traducător vestit al lui Eminescu, ba chiar contractase cu Fundațiile Regale traducerea integrală a lui Eminescu. Moartea timpurie a zădărnicit acest proiect, dar au rămas câteva poeme eminesciene într-o echivalență maghiară de excepție. Din Glossa lui Eminescu și acum pot oricînd cita și în română, și în maghiară:

Recitările mele din Cimitirul Central, în anii 80 se datorau însă în mare măsură și faptului, că lângă cripta lui Dsida Jenő au fost arestați mai mulți cunoscuți intelectuali ai părinților mei în preajma revoluției din 1956.

Ergo: pentru mine Dsida Jenő era poetul tinereții mele – simbolul Pașnicului, simbolul relevanței necesității conviețuirii maghiaro-române.




Acum, în 2014, când scriu aceste rânduri, probabil a pornit deja fluviul vizitatorilor, și sunt convins, că mii de oameni vor pune lumânări și la cripta lui Dsida. Eu nu mă duc azi la luminat, mi-am depus lumânările alaltăieri la mormintele celor dragi.

Stau în fața calculatorului, și recitesc etapele acelui horror intelectual, care a precedat schimbarea numelui străzii Dsida Jenő din Cluj-Napoca. Redau știrea din 2009 al colegilor de la Ziua de Cluj:

„Dsida Jenő este un poet și traducător maghiar, născut la Satu Mare și mort la Cluj, în 1938. Cu toate că a tradus în maghiară Eminescu și Arghezi, cot la cot cu alți celebri clasici ai poeziei europene, Schiller, Goethe sau Baudelaire, meritele sale în materie de literatură pălesc în ochii clujenilor, care se cramponează de un nume criptic ce le-a adus numai nenorociri, spun ei. “Am dat telefon la taxi, chiar de Crăciun, și mi-a zis taximetristul că-mi bat joc de el, cum e aia Sida Ieno? De doi ani am făcut cerere să se schimbe numele străzii, sunt destule nume românești de dat”, spune Ioan Mărincean, unul dintre cei care au semnat pentru “schimbare”. Omul a aflat de la redactorii ZIUA de CLUJ despre hotărârea CL și a mai menționat că aceasta este binevenită, întrucât “dna Mărincean” se afla pe picior de a-și înnoi buletinul de identitate, însă acum va proceda la acest lucru abia după ce plăcuțele denumirii străzii vor fi schimbate. CL a votat schimbarea numelui străzii în Pablo Picasso, pe motiv că strada mai sus-menționată este populată cu artiști. “

http://ziuadecj.realitatea.net/eveniment/frica-de-sida-sterge-denumirile-maghiare-ale-strazilor--20506.html

Deci Dsida... SIDA...

După atâția ani, iarăși mă găsesc cu citatul acela vechi pe buze:

„Și binecuvântați fie băieții blonzi
care în lumina torențială din martie
pe un câmp părăsit
se vor juca
cu oasele mele”

Acum, când numai am 20 de ani de mult, îmi dau seama, că „oasele” sunt în regulă – ca să fiu mai plastic –, însă obiectul jocului, mai bine zis batjocoririi a devenit însuși Pașnicul Universal dintr-un poet european.










Sus