Luni, 22 Aprilie 2019
Luni, 22 Aprilie 2019


Kontakt / Tragicomedia sfertodocților - 2.

Tragicomedia sfertodocților - 2.


Îmi place să cred că mă număr printre cei ce nu-și dau cu părerea despre lucruri pe care nu le pricep și care acceptă ideea că în orice clipă, altcineva, jucându-se, îți poate dezvălui strălucirea din locurile pe unde tu orbecăiai de ceva vreme.

Tocmai de aceea, pentru a nu mă trezi că bat apa-n piuă, voi zăbovi doar preț de o clipă asupra tumultoșilor ani 1848-1849, pentru că descălecatul și continuitatea sunt subiecte ce pălesc atunci când vine vorba despre Kossuth Lajos, Avram Iancu, Bem József, Ion Buteanu, Axente Sever, Petőfi Sándor sau Cei 13 generali… Fiecare dintre aceștia este erou național pentru ai săi și criminal odios pentru ceilalți. Notabil e faptul că Revoluția Maghiară a fost singura în valul ce a răscolit Europa care a generat o opoziție militară de succes, fiind înăbușită doar prin sprijinul oferit Austriei, deja terfelită de Napoleon, de către Rusia.



Aventura istorică. Strânși între tabla lui Széchenyi (vezi AICI) din apele Dunării, Roma și istoria particulară: Drăgan

De ce au ajuns ardelenii să se măcelărească între ei? Ladó Árpád-Gellért ne oferă un răspuns pe cât de simplu pe atât de îndrăzneț și obiectiv:

„Kemény Zsigmond era de aceeași opinie cu Széchenyi și Wesselényi în privința chestiunii minorităților. Erau împotriva impunerii forțate a limbii maghiare sau asimilării forțate. Asemenea acțiuni erau considerate periculoase de către Wesselényi, care a prevestit faptul că slavii (sârbii, slovacii, croații) și românii se vor uni eventual împotriva maghiarimii, care era, din punctul lor o piedică în calea transformării și a renașterii lor naționale.

Astfel, a accentuat faptul că națiunea în sine nu este un scop, ci doar un instrument pentru transformarea liberală. Kossuth în schimb nu accepta altă națiune decât cea maghiară și considera că odată cu introducerea egalității în drepturi între cetățeni, chestiunea națională se va rezolva prin asimilare pașnică. Timpul a confirmat teoria lui Széchenyi și a lui Wesselényi”.

Nu s-au unit, dar fiecare dintre aceste popoare a luptat cu vehemență împotriva revoluționarilor unguri. În ceea ce-i privește pe românii ardeleni, Guvernul revoluționar maghiar a ignorant faptul că Răscoala lui Horea n-a avut exclusiv un caracter antinobiliar …

În plus, azi mulți se miră de atitudinea românilor bănățeni conduși de Eftimie Murgu care, cu excepția Grănicerilor, s-au aflat într-o poziție de neutralitate față de acțiunile Armatei revoluționare maghiare. Răspunsul este șocant de simplu – se temeau de sârbi mai mult decât de unguri și în plus, voiau să-și vadă biserica scoasă de sub tutela Mitropoliților de la Carloviț (Sremski Karlovci, Karlóca, Karlowitz).

Mă întreb și cu siguranță s-au întrebat și alții înaintea mea, cum ar fi evoluat evenimentele din Banat dacă Murgu ar fi devenit Căpitan general al provinciei și dacă ar fi dispus de propria-i armată, așa cum cerea, printre altele, la Adunarea Națională de la Lugoj (15 iunie 1848)? Probabil că nu vom afla niciodată. Am aflat însă, cu vârf și îndesat, unde duce lipsa de chibzuință … La gropi comune și resentimente. Păcat, fiindcă în martie 1848, timp de câteva zile după răspândirea veștilor despre revoluțiile din Viena și Pesta, în Transilvania bucuria a fost comună …

Cred că era o stare de spirit oarecum asemănătoare, chiar dacă inversată, cu cea din decembrie 1989!

Oricine ați fi, nu-i cazul să vă pierdeți cu firea și să să priviți în urmă cu patimă, pentru că din acel moment vi se vor revela doar acele fațete ale trecutului pe care fiecare, după caz, s-a deprins să le perceapă ca fiind ADEVĂRUL. Dar stau și cuget: există printre noi vre-unul ce deține adevărul absolut? Eu? În niciun caz, dar poate că specialiștii în atlantologie …



Dacă din întâmplare ești român, eu îți propun ca în momentele în care gândurile te poartă spre deceniile ce au urmat Revoluției de la 1848, să-ți amintești, în primul rând, de chibzuința românilor bănățeni. După cum spuneam, cu excepția Regimentului XIII care s-a retras luptând din fața Armatei revoluționare maghiare și a trecut în Țara Românească, evitând să fie capturat, restul populației nu s-a implicat în confruntare. S-au mărginit să-și prezinte revendicările și să se sustragă fiecare, cum putea mai bine, rechizițiilor și încorporării forțate.

În concluzie, la sfârșitul ostilităților, nu s-au aflat în situația de a-l blestema pe Bunul Împărat, precum ardelenii. Cu alte cuvinte, și-au văzut de treabă, fiindcă oricum Banatul (cu excepția Graniței) redevenise parte a Ungariei din 6 iunie 1778. Maria Tereza nu era câtuși de puțin deranjată de faptul că se modificau liniile de demarcație interioară de pe harta Imperiului, atâta vreme cât ea era și regina Ungariei. Probabil că la fel s-au gândit și rușii, atunci când ne-au înapoiat nordul Ardealului.

E clar că vremea românilor nu venise încă, cu toate drepturile acordate lor de către Habsburgi, cam din aceleași motive pentru care sârbilor migrați după 1690 la nord de Dunăre și Sava le-au fost oferite Privilegiile ilire sau pentru care ungurii au fost amăgiți cu iluzia unei Ungarii precum ce de dinainte de Mohács. În orice caz, în 1867, după Războiul fratricid (Bruderkrieg), Imperiul Austriac (din 1815, principala putere din cadrul nou-createi Confederații Germane) ajunsese cu un picior în groapă, așa că dualismul- Indivisibiliter ac Inseparabiliter a reprezentat singura modalitate de supraviețuire. Austria, slăbită într-o așa măsură încât era amenințată cu dispariția dacă nu ar fi fost sprijinită de o Ungarie insuficient de puternică pentru a-și câștiga independența, încerca să păcălească mersul istoriei.



Așa și-a propus Viena, dar după cum bine știți, în acea împărăție nu trăiau doar germani și maghiari! E drept, se simțeau bine împărățind împreună, astfel că rând pe rând, toate propunerile privind reformarea Imperiului Austro-Ungar – modelele trialiste ori Statele Unite ale Austriei Mari, au fost respinse deoarece oricare dintre acestea ar fi diminuat considerabil importanța Ungariei în cadrul noului stat federal. Zicala „sătulul nu-i crede flămândului” era tot atât de adevărată și atunci, pe cât este și azi.

Mare păcat, fiindcă probabil ar fi fost loc pentru toată lumea, dar așa a fost să fie! Eu unul, ori de câte ori compar ceea ce se vehiculează azi despre autonomii, cu Vereinigte Staaten von Groß-Österreich, acel proiect de federație cu 15 provincii/state autonome, constituite pe principiul naționalității și al frontierelor etnice, cu o autonomie lărgită, după modelul elvețian sau american, sugerând o întărire considerabilă a executivului central și folosirea sistematică a limbii germane ca oficială, o idee din 1906 a lugojanul Aurel C. Popovici, involuntar mă întreb care este corespondentul în limba maghiară a expresiei „dă-i Doamne românului, mintea de pe urmă”.

Și uite așa, în 1916, a venit vremea românilor ... „popor mic da` șmecher”, după cum ne ținem noi sau un popor ce încalcă tratatele, după cum ne văd „binevoitorii”. Deși chestiunea cu tratatele e discutabilă, totuși, o fi ceva adevăr în fiecare dintre cele două puncte de vedere, însă ceea ce nu poate fi contestat de nimeni e faptul că, în acea încleștare, românii și-au dat cu prisosință sângele și aurul (Tezaurul). În altă ordine de idei, mărul disordiei nu îl reprezintă faptul că românii au revendicat și în final, cu un substanțial sprijin din partea Antantei, au obținut niște teritorii în care ei erau cei mai numeroși dintre locuitori, ci faptul că au perpetuat un mod de guvernare pe care l-au detestat atunci când era promovat de alții.



E comic ce am scris? Nu „vă râdeți”? Întreb și eu retoric, ca unul ce n-are de lucru, pentru că sunt convins că acelor sfertodocți, care pe moment nu se gândesc la atlanți și la uriași de trei metri, rândurile mele le displac dintr-o pornire viscerală, iar celor care, cu răbdare și chibzuință, s-au aplecat asupra strădaniei mele, cu siguranță nu le arde de râs și vociferat. Nu vă faceți iluzii, sfertodocți înglodați în tragicomic vor exista mereu și își vor modula permanent repertoriul în funcție de „mersu’ lumii”. De vreme ce astfel stau lucrurile, poate că nu le va fi imposibil să renunțe la o parte din acuzele pe care le aduc altora pentru fapte pe care le resping cu vehemență atunci când își împopoțonează propria istorie.


 




Sus