Luni, 18 Februarie 2019
Luni, 18 Februarie 2019


Kontakt / Tragicomedia sfertodocților - 1.

Tragicomedia sfertodocților - 1.


Cu vreo sută de ani înainte ca Deceneu să-i fi înduplecat pe daci „să taie vița de vie și să trăiască fără vin”, dramaturgul Publius Terentius Afer (195/185 î.Hr. –159 î.Hr.) sau simplu - Terențiu, își încheia socotelile cu această lume. Prin creația sa, alături de cea a lui Plaut, comedia latină atingea apogeul. Privind în urmă, nimeni nu ne împiedică (eventual jena) să afirmăm că Terențiu a avut privilegiul de a învăța latinește de la dacii ce încă se spurcau cu vin. Totuși, eu vă sugerez să vă mărginiți doar să-i engramați cuvintele: „Homine imperito numquam quicquam iniustiust, Qui, nisi quod ipse fecit, nil rectum putat”.* Depinde de fiecare. Mă uit și eu prin jur, ca să-l parafrazez pe Creangă, și sunt conștient că deși mulți vor pricepe ironia acestor rânduri, dreptate îmi vor da doar câțiva ...



 Mașina de ghicit în palme. Sfertodoctismul, incultura nu are granițe trasate pe hartă

Personal, sunt convins că György Konrád avea dreptate afirmând că „indiferența este asemenea nisipului – e neinteresantă. În brutalitate nu se ascunde nicio enigmă – nu avem ce explica. […] Secretul destinului – la ceas de cumpănă cine va fi sfânt? […] Cunoașterea – vaccin. Ura și indiferența – boală. Dragostea și empatia – sănătate. Fiecare dintre noi alege.“

În prezent, informațiile se propagă cu o viteză amețitoare. Nu e de mirare că adesea ne simțim buimăciți sub avalanșa lor, iar cel ce ia drept adevăr tot ceea ce citește sau aude, se trezește pe nesimțite sfertodoct cu viziuni (a se citi delir).

Referindu-se la ignoranță, Helvétius o considera „principiul cel mai fecund în calamități publice”, iar ceva mai târziu, Paul Valéry vorbea despre prostie în termeni atât de simpli încât te-ai gândi că sunt pe înțelesul oricui – „a nu vedea ce altul vede”. Într-o situație ideală, în care fiecare ar fi convins că există nenumărați alții ce zăresc nestematele acolo unde el vede doar mocirlă, lumea ar arăta cu siguranță altfel. În orice caz, n-ar fi precum societatea românescă unde tot al doilea este ilustru doctor în vreun domeniu, emite păreri și dacă este suficient de vocal și tare-n coate, ajunge ș-un ilustru decident sau formator de opinii găunoase.

Ca la noi, la nimeni, deși nici alții nu-s departe: „Limba etruscă – o formă arhaică a limbii maghiare“ (Mario Alinei – Etrusco: una forma arcaica di ungherese).

„Cum suntem?”, „cum credem că suntem?”, „cum cred alții că suntem?”, „cum am ajuns să fim așa?” sau „de unde venim?” și „de ce preferăm plăsmuirea palpabilului?” sunt doar câteva dintre întrebările la care, în ultima vreme câte un psiholog sau istoric se încumetă să ne răspundă, dar oare câți îi aud cu adevărat. Interesant, pentru că deși adevărul eliberează, foarte mulți preferă să rămână captivi …

Referindu-mă la români, acest fel de captivitate reprezintă o opțiune comodă pentru acei complexați, cărora, după cum arăta Lucian Boia, „simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluție convenabilă. Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiții politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a națiunilor vecine”*.

Dar nu avem de ales, deoarece Ungro-Vlahia (Zemli Ungrovlahiskoi)/Țara Românească și Moldova sunt „ ultimele state din Europa. În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă și de multe secole, Ungaria și Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut și el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor românești. Serbia, de asemenea”**.

Ce să mai spun despre celelalte teritorii unde viețuiesc români – Ardeal, Maramureș, Crișana, Banat … Am putea însă, ori de câte ori întâlnim sintagma Cele Trei Țări Române, să ne amintim că suntem un popor bătrân ce a întemeiat de curând un stat care în momentul de față are cam pe jumătate vârsta pe care o avea Regatul maghiar în momentul încleștării de la Mohi, că peste încă vreo patru secole este posibil să avem parte de un moment gen Mohács sau că la un mileniu de la întemeiere, ar putea să vină pedeapsa pentru greșelile noastre – Trianon-ul. În istorie totul este posibil, mai ales atunci când semeni vânt.

Până una-alta, dacă ne-am obișnui a privi constituirea națiunii române ca pe un îndelungat proces, prin care populația denumită prin exonimul valahi/vlahi dar și prin endonimul rumâni, atestat pentru prima dată de scrisoarea lui Neacșu (1521), a ajuns să împărtășească o aceiași conștiință națională și să-și afirme identitatea, respectiv voința politico-socială, am accepta faptul că până la revendicările episcopului Ioan Inocențiu Micu-Klein urmate de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, acest popor nu s-a manifestat ca o națiune, chiar dacă la începuturile Regatului maghiar existase acea Universitas Valachorum.

În plus, deși din prima diplomă leopoldină legată de chestiuni confesionale, Împăratul Leopold I a recunoscut clerului unit privilegii similare celor ale clerului latin, iar prin cea de-a doua, au fost incluși toți mirenii (inclusiv țăranii) ce acceptau Unirea cu Roma, încercarea imperială de subminare a privilegiilor nobililor, sașilor și secuilor nu a putut fi aplicată din cauză că la acel moment, valahii/românii nu se găseau în situația de a oferi o elită socială consistentă***.

Dacă am privi astfel începuturile națiunii române, am avea doar de câștigat. În clipa în care vom renunța la plăsmuiri, preferând palpabilul, afirmația lui Alain Du Nay – „concepția istoriogafiei românești, conform căreia Unio Trium Nationum (Fraterna Unio) era o alianță a celor trei națiuni ardelene împotriva românilor, nu este decât formularea și retroproiecția unei idei moderne, naționaliste (care își are rădăcinile în epoca deșteptării naționale), într-o periodă, când națiune română n-a existat încă.

A existat doar o vagă conștiință de grup etnic, pe atunci încă minoritar. Înțelegerea de la Căpâlnă se îndrepta împotriva tuturor iobagilor” ar deveni în mare parte caducă. Doar atunci!

Protocronismul (din greacă: πρώτος prõtos „primul” + χρονος chronos „timp”, în traducere „primul timp, strătimpul”) este o tendință modernă în naționalismul cultural universal ce-i bântuie deopotrivă pe români și unguri, e drept că în moduri diferite, în funcție de complexele fiecăruia, iar sfertodocții sunt cei mai fervenți promotori ai acestor abordări speculativ-vizionare (eufemism). Ce nevoie au transilvănenii de un asemenea „opiaceu”? Habar n-am!

Acum o săptămână, după un scurt popas la Biserică Romano-Catolică din Turda, am început să mă gândesc mai serios la acest mod de a percepe trecutul și la maniera plină de aplomb în care grămezile de sfertodocți postulează. Indiferent cum am abordat problema, concluzia a fost una singură: „Mare-i Grădina lui Dumnezeu”!



După ce am pășit în acel loc, unde la 1568, deci cu patru ani înainte de Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, într-un climat european dominat de confruntări sângeroase între catolici și protestanți, Dieta Transilvaniei a proclamat libertatea conștiinței și toleranță pentru convingerile religioase ale stărilor constituționale (nobilii, sașii și secuii) din principat, chiar român fiind, nu mă pot abține să admir viziunea, cu totul remarcabilă pentru acele vremi, a transilvănenilor.

Edictul de la Turda a avut limitele sale, nefăcând referire la cultele greco-ortodox și mozaic, cu pondere însemnată în cadrul populației, însă, pentru a înțelege corect spiritul decretului, eu cred că acesta trebuie privit ca o stavilă în calea războiului religios ce măcina Europa Occidentală.

Restul cultelor, deci și valahii schismatici, nu constituiau motiv de lupte religioase și prin urmare nu au făcut obiectul edictului, practicarea acestor credințe fiind tolerată. În plus, de la 1517, era în vigoare „Tripartitum-ul lui Werbőczy István”, un cod de legi ce statua noțiunile de popor (nobilimea) și de plebe, categorie ce-i includea pe toți ceilalți (nenobili).

Oricum, la două secole (de la 1761) după Edictul de la Turda, românii transilvăneni pricepuseră pe deplin sensul cuvintelor biblice „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide./ Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui ce bate i se va deschide. (Matei 7, 1-9)” astfel că Habsburgii au admis funcționarea și a bisericii ortodoxe, alături de cea unită.

Pentru mine este bizar faptul ca un oarecare, indiferent de etnie, ce trăiește în locuri atât de încărcărcate de istorie încă incomplet înțeleasă, să cadă pradă imaginarului. Pentru români, cel puțin, „a înțelege” e ușor de zis, dar dificil de pus în practică fără a periclita un întreg eșafodaj, îndelung plăsmuit, uneori chiar și prin decrete precum cel cu numărul 194 al Consiliului de Stat, din 16 octombrie 1974 (napocirea Clujului).

Știți cum e – miști o piatră și te trezești că e tocmai cheia de boltă ..., așa că mă întreb, ce rost are să-și bată cineva capul cu nuanțele trecutului, câtă vreme avem la îndemână protocronismul care le explică pe toate? În modul cel mai simplu, vedem limpede ca lumina zilei, de la glaciațiunea Würm încoace. Etrusco-pelasgii și dacii corciți cu extratereștri au făcut din noi, Umbilicus Mundi.

Altfel, ar fi șocant pentru mulți dintre cei ce au fost formați în spiritul polemicii dintre cele două teorii extreme (cea a originii exclusiv daco-romane și cea a imigrației integrale târzii din Balcani) și dintre care unii nici n-au auzit de tezele intermediare să realizeze că și în clipa de față, etnogeneza românească nu a depășit stadiul unor teorii ...

La fel de șocați ar fi și dacă li s-ar spune că Mihai Viteazul, domnitorul care în numele Împăratului Rudolf a cucerit Ardealul ... pentru sine și care și-a împlinit „pohta ce-a pohtit” dându-le secuilor cam ce le-a luat rumânilor, ar putea fi privit ca un precursor al Marii Uniri doar prin prisma faptului că acel deceniu de lupte neîntrerupte, inițiat de el și continuat de Basta și armata de tâlhari a acestuia, a împuținat mai ales populația maghiară din anumite zone ale Transilvaniei.



Patriotismul aplicat. Ilie Ceaușescu și scrisoarea lui Mihai Vodă către transilvăneni. Scris în maghiară, semnat în slavonă.

Din păcate, atâta vreme cât vom urma neabătut linia trasată de Ilie Ceaușescu, „savantul” cu șapte clase, este de așteptat ca unii să-și dea coate, zâmbind și chiar să ne trântească în față: „vai de capu` vostru, sunteți singurul popor care nu-și cunoaște istoria…”.

Eu cred că e mare păcat, fiindcă consider că poporul meu merită mai mult, chiar dacă ar fi să ne raportăm exclusiv la faptul că, în confruntarea cu istoria, s-a dovedit suficient de puternic ori, dacă preferați, abil.



*Nu există om mai nedrept decât cel ignorant, care crede că numai ceea ce face el e bine.
**Boia L. (2002) Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas
*** Ghitta O. – (2001) Nașterea unei Biserici, Presa Universitară Clujeană, pag. 102.












 




Sus