Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Kontakt / La mulți ani! - proiectați în Secuime

La mulți ani! - proiectați în Secuime

În urmă cu aproape un an, mă mutam în Secuime după 14 ani de agitație printre betoanele prăfuite și aerul îmbâcsit al Bucureștiului. Am plecat în ciuda tuturor avertismentelor primite fără să le solicit de la oamenii de bunăvoință și m-am instalat într-un loc despre care nu știam aproape nimic. Am lăsat în urmă fără să clipesc tot ce construisem în plan profesional și m-am aruncat cu capul înainte într-o „mare“ complet nouă.

Să aud pe stradă și în magazine o limbă pe care nu o înțelegeam însemna pentru mine să mă consider într-o altă țară. Îmi plăcea la nebunie să răspund în română ori de câte ori mi se adresa cineva în maghiară și să văd cum se trece ca pe o apăsare de buton pe limba pe care o cunoșteam dintotdeauna, limba română.



Mă distra cum casierele surprindeau privirea mea pierdută care căuta pe display să afle cât ar fi de plată pentru produsele achiziționate și imediat se comutau pe graiul meu. Episoadele astea mă făceau să îmi imaginez cum ar fi să călătoresc în lumea largă și în fiecare țară să fie posibil acest joc.

Dar cele mai caraghioase episoade erau cele în care mă întâlneam cu oameni ale căror nume nu le înțelegeam. De fiecare dată când cineva îmi spunea cum se numește, în mintea mea răsărea inevitabil întrebarea „Cum?!?“. Așa cum tindem să credem că pe toți arabii îi cheamă Mohammed, Hassan sau Ali, și eu trăiam cu impresia că pe toți ungurii îi cheamă Attila, Imre sau István. Ce trecea de aceste trei prenume depășea categoric puterea mea de înțelegere. Mai rău era că, în calitatea mea de jurnalist local, trebuia să știu cu cine am vorbit și să mai și scriu numele corect.



Așa că, de voie, de nevoie, am lăsat rușinea la o parte, mi-am perfecționat tonul de miloagă și am început să întreb de fiecare dată: „Sunteți amabil(ă) să îmi scrieți numele dumneavoastră pe agendă? Nu stau prea bine cu limba maghiară și n-aș vrea să greșesc“. De fiecare dată mă umfla râsul când mă gândeam la stupiditatea formulării. Nu stau prea bine cu limba maghiară?! Nu e amuzant? Eu nu știam boabă de maghiară, dar îmi plăcea să spun că nu stau prea bine cu limba asta, ca să las impresia că ceva, ceva pricep din ea.

Și, după un timp, ajutată de oameni, am început să mă prind de cum se scriu numele, am început să prind cuvinte, ceea ce mă făcea să cred că încep să mă integrez. Șederea în Secuime era o experiență pe care nu o anticipasem în niciun fel, dar care îmi plăcea mai mult cu fiecare altă zi. Îmi intrase în cap că trebuie să-nvăț maghiară, chiar dacă nu aveam realmene nevoie de ea.

Vreme de câteva luni a fost imposibil să găsesc o profă cu care să fac cursuri, dar în încăpățânarea mea am insistat până când am și reușit.

Când în sfârșit am avut cu cine, m-am apucat de limba asta calmă și lină care adoarme natura balcanico-vulcanică a ființei mele. Lipsa de timp, când a mea, când a profei, m-a obligat să bat cam mult pasul pe loc, dar nu am renunțat la gândul de a merge mai departe pe drumul început.

Deși cunosc câteva expresii, deși înțeleg nume și aș putea saluta în ungurește – nu o fac pentru că încă mi-e jenă de felul cum pronunț – continuu să vorbesc română și să sper că la anul pe vremea asta voi reuși să scriu pe Corbii albi câteva rânduri în ungurește. Măcar așa, ca să mă dau mare.

Până atunci, mă descurc la fel de bine cum se descurcă și cățelul meu, Max, care la rândul său s-a trezit proiectat din București în Secuime ca și mine, dar la o vârstă mult mai fragedă. Spre deosebire de mine, el e doar de-o lună pe aici și văd că se descurcă de minune. De câte ori ieșim pe stradă și lumea i se adresează, se gudură și dă din coadă de parcă ar înțelege ungurește.

De multe ori primim și complimente pe care nu le înțelegem, nici eu, nici Max, dar pentru care răspundem de fiecare dată eu zâmbind tânt, iar el bucurându-se cu energie canină. Din intonație și zâmbet ne prindem amândoi că ceea ce ni se spune e de bine și ne umplem de energie pozitivă.

Lui Max îi e extrem de simplu să comunice cu oamenii – ca de altfel și cu alți câini pe care-i întâlnește – și să îi cucerească pe loc fără să se împotmolească în diferențe etnice și bariere lingvistice, iar eu vreau să învăț această strategie de la el.

Așa că, până când voi fi destul de pregătită cât să mă exprim în limba lui Attila, voi continua să le zâmbesc deschis oamenilor și să profit de faptul că ei știu să se exprime foarte bine și lejer pe limba mea.



Voi continua să cred în valoarea comunicării și îmi voi purta cu demnitate porecla de Ildikó pe care am primit-o de la prietenii mei români, care au convingerea că „țin cu ungurii“. Dar despre ce naiba o înseamna să ții cu ungurii prefer să vorbesc altădată.

Azi nu-i momentul de filosofări. Prefer să închei optimist.


Vă urez în numele colectivului www.corbiialbi.ro tuturor să aveți un an plin de realizări și multă sănătate, apoi să vă spun bilingv „La mulți ani! Boldog új évet kívánok - BÚÉK!“.

Mirela Cara
Colaborator special www.corbiialbi.ro





Sus