Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Kontakt / Reflexele trecutului

Reflexele trecutului

În această perioadă tensionată a relațiilor româno-maghiare, vrând-nevrând îmi aduc aminte de cele petrecute în anii 1987-1989, pe când eram militar în termen la Târgu Mureș.

Colaborând încă din anii de gimnaziu cu mai multe ziare și reviste ale vremii (Előre, A hét, Bányavidéki Fáklya, Munkásélet, Igaz Szó, Új Élet ș. a. m. d.), „în mod firesc” am intrat în atenția celor îndrituiți să stârpească activitatea „elementelor ostile” societății românești de atunci. Cu acest lucru eram oarecum obișnuit, știam cum să-mi aleg cuvintele în așa manieră încât să nu devin dușman de top în ochii celor care urmăreau activitatea mea, știam cum să critic cele constatate în așa fel, încât critica să pară și să fie una constructivă pentru societate, pentru cea civilă, în primul rând. Nu de puține ori constatam cu stupoare că cele scrise de mine la apariție erau „căptușite” cu sloganuri specifice acelor vremuri. Dar cine știa să citească printre rânduri, găsea cuvintele sau frazele cu adevărat importante. Așa erau năravurile vremii.



Din perspectiva anilor trecuți, pare interesant faptul că această strategie a mea decurgea nu atât din conștientizarea pericolului, cât dintr-un instinct sănătos de autoapărare.

Recunosc, uneori eram cam naiv, crazând că anumite teme pot fi dezbătute și în public, nu numai într-un cerc restrâns de oameni. Așa mi-a venit prin 1989 ideea să propun – bineînțeles, într-un decor pur teoretic – înființarea Statelor Unite ale Europei, fără să fi auzit pe vremea aceea despre existența Uniunii Europene, respectiv despre așa-numitul tratat al oțelului, încheiat între Franța și Germania, care de fapt a constituit germenele Uniunii Europene de acum. Am descris cu lux de amănunte această idee, investind multă trudă în articolul pe care mai apoi l-am trimis redacției cotidianului Előre. Îmi aduc aminte cât de dezamăgit am fost, când redactorul mi-a comunicat printr-o scrisoare că tema pe care am analizat-o este prea sensibilă și că articolul nu va vedea lumina tiparului.

Dar să revin la cele întâmplate în perioada cât eram militar în termen.

Întrucât primeam periodic scrisori de la diferitele redacții, am intrat în atenția celor de la contrainformații. Deseori eram chemat la biroul comandantului, unde era prezent și ofițerul de la contrainformații, să traduc și să explic conținutul scrisorilor primite. Cu ocazia acestor audieri, comandantul mă punea să traduc scrisorile, timp în care după fiecare propoziție mă întreba: „Sigur asta scrie?!”, cerându-mi explicații în legătură cu aproape fiecare cuvânt din text, de parcă ei n-ar fi tradus în prealabil scrisoarea și n-ar fi fost la zi în legătură cu conținutul acesteia.

În cele din urmă m-am obișnuit cu aceste „discuții la nivel înalt”, aproape că mi-au intrat în rutină, precum deșteptarea sau servirea mesei.



La un momoent dat însă am observat o oarecare reținere din partea colegilor de suferință față de persoana mea, dar cum nu am dat – cel puțin cu bună știință – nimănui motiv de supărare, am ajuns la concluzia că percep eu greșit realitatea și că de fapt comportamentul colegilor nu s-a schimbat.

Poate chiar până azi trăiam cu acestă credință, dacă într-o seară unul dintre colegii mei nu mă atenționa să am grijă, întrucât cei din plutonul din care făceam parte au fost interogați în legătură cu mine de către ofițerii de la contrainformații. Așa am aflat că vor să știe dacă nu cumva am și eu vreo legătură cu consulul Ungariei, care – se spunea oficial – a distribuit manifeste antiromâneșt și astfel a fost declarat persona non grata în România. Această acuzație puțin spus halucinantă m-a făcut pur și simplu să râd.


                                    http://www.cnsas.ro/fosta_securitate.html

Cum poate crede un om normal că un consul pe care eu nu l-am văzut niciodată și nici măcar nu auzisem de el își va alege complice tocmai un militar în termen închis într-o unitate militară, cu minimă libertate de mișcare și acțiune? De parcă ditamai consulul tocmai pe mine mă găsise ca persoană potrivită să-și ducă la capăt „diversiunea”, despre care s-a adeverit până la urmă că tocmai acuzatorii au comis-o. Consulul pur și simplu trebuia eliminat din țară, astfel că s-a înscenat această „diversiune”.
Acum știm deja cu certitudine că acel intermezzo nu a fost altceva decât o faptă conspirativă, o înscenare instrumentată de către organele statale românești. (Doar o paranteză: ca o ironie a sorții, acel ofițer temut de contrainformații, care s-a ocupat de „cazul” meu și care de nenumărate ori ne-a atras atenția nouă, militarilor în termen ca nu cumva să stăm de vorbă cu cetățeni străini și să le divulgăm secrete, a fost prins într-un hotel cu două „domnișoare” de cetățenie străină și astfel a fost dat afară din cadrul serviciului de contrainformații. Nu-i plâng de milă, căci nu a rămas fără slujbă, ocupând fotoliul de director al unei mari întreprinderi socialiste.)

Și uite așa, vrând-nevrând reflexele trecutului par să reapară, uneori chiar sub forma unor ticuri nervoase. Trebuie să fii extrem de naiv – cel puțin atât de naiv precum am fost eu cu ani în urmă, când am expus ideea cu privire la Statele Unite ale Europei – să nu-ți dai seama că și noi, așa-zișii formatori de opinie maghiari (și chiar români cu simpatii maghiare) suntem sub lupa celor de la SRI.

Nu degeaba spune ironic un cunoscut de-al meu, ori de câte ori ridică telefonul: „Am onoarea să vă salut, dragi ascultători!”








Sus