Miercuri, 20 Septembrie 2017
Miercuri, 20 Septembrie 2017


Kontakt / În ce limbă ne jucăm de-a Baba Oarba?

În ce limbă ne jucăm de-a Baba Oarba?

Când am observat pe lista de consilieri a eurodeputatului Iuliu Winkler numele lui Tudor, știam deja că știrea mea de la plenara Parlamentului European din Strasburg nu va fi despre luările de cuvânt ale europarlamentarilor din stupul uman al clădirii supra-realistice al parlamentului, ci va fi un mic eseu creat pe marginea unei întrebări pe care mi-o pun des când vorbesc despre oameni cu dublă identitate națională: care sunt acele sentimente care te determină din punct de vedere național. Limba, sufletul, istoria, tradiția... sau viitorul.


Tudor-Petru Fabian are 23 de ani, este consilier al unui eurodeputat UDMR, vorbește perfect maghiara, și dacă nu intri cu el în discuții mai intime, nici nu te gândești, că nu este născut într-o familie maghiară. Povestea lui pare una ieșită din comun pentru aceeia care nu au inițierea tradițională de a înțelege ce înseamnă Transilvania și multiculturalismul acesteia. 

– M-am născut în București, părinții mei sunt români. Tatăl meu a avut o afinitate și un respect aparte pentru limba și cultura maghiară, trăind o bună perioadă din viață la Cluj. Cred că și munca tatăluli meu a avut un rol în această deschidere pentru cultura și tradițiile vecinilor noștri. Tata este diplomat de carieră... Țin minte, că de la 3 ani învățam maghiara... Am făcut grădinița în maghiară, apoi școala primară în primă etapă în română, continuând apoi în maghiară, la Budapesta. A fost o perioadă aparte în viață, una determinantă pentru dezvoltarea mea spirituală. Am învățat în paralel Baba Oarba în română și cântecele de copii cum ar fi Lánc Lánc Eszterlánc în maghiară. Încetul cu încetul am devenit un om cu un set de valori și tradiții ce aparțin unui cadru național mixt. Nu știu exact dacă această definiție de dublă identitate națională există, dar acum nu găsesc un cuvânt mai bun pentru a mă exprima.

– Te consideri așadar și român și maghiar. Înțeleg bine?

– Da. Cunosc ambele culturi, mă pot afunda cu tot sufletul și în universul cultural maghiar dar și în cel românesc. Este un sentiment interesant, serios, care mi-a facilitat maturizarea, m-a făcut mai puternic și adaptabil, ba chiar pot spune că îmi împlinește și întregește viziunea asupra spiritualității vieții.

– Mă gândesc că în jurul tău nu toată lumea înțelege acestă atitudine intimă a ta față de cele două națiuni... 

– Da, așa este. De multe ori am sentimentul că între maghiari sunt considerat român, iar între români, parțial maghiar. Am avut multe situații în copilărie când m-au durut aceste etichetări care țin mai mult de complexitatea relațiilor româno-maghiare. Țin minte, în Ungaria, pe vremea când eram mic, copiii la școală adesea refuzau jocurile împreună, și ziceau că nu-mi dau mingea pentru că voi fugi cu ea, având în gândire stereotipuri conform cărora toți românii sunt „țigani”, și că aceștia la rândul lor se ocupă numai cu tâlhării. Mi-au spus că pe mine nu mă învață dans popoular maghiar, că sunt copil român. Apoi au urmat etichetările dureroase din România, de genul „bozgor”... când țineam cu echipa Ungariei la fotbal.

 Când spuneam în loc de Budapesta Budapest, iarăși spuneau, că nu sunt român adevărat. De parcă a fi român adevărat ar ține de modul în care denumim capitala Ungariei...

– Totuși, cum te simți fiind consilierul unui eurodeputat maghiar din România, găsindu-te în situația de a reprezenta maghiarii în unele probleme de conviețuire pe care le au cu românii? Atunci ce te simți, român sau maghiar?

– Este o întrebare grea... Cunoscând foarte bine cele două națiuni, eu foarte repede îmi dau seama care este esența problemei. De multe ori se vede de la o poștă, exprimându-mă mai plastic, că acest conflict pe care trebuie să îl analizez, este de fapt o luptă superficială de orgolii, unde argumentele logice nu au mult rost. Nici de partea maghiară,nici de cea română... Putem vorbi de o lipsă de încredere reciprocă, antologică, între cele două națiuni. În acest fel „analiza” mea este finalizată din start: neîncrederea (sau chiar disprețul) reciproc, care se manifestă în multe aspecte ale relațiilor româno-maghiare. Deși observăm evoluții, mai este mult de lucru, în special la nivelul mentalității colective... 

– Tu ești un diplomat tânăr, cu viitor. Cum vezi estomparea conflictelor româno-maghiare?

– În primul rând ar trebui să ne ocupăm de bazele acestor prejudecăți sau clișee. Trebuie să promovăm respectul reciproc, solidaritatea și unitatea. Asta înseamnă educația modernă, asta înseamnă atitudinea europeană, solidaritatea și soluționarea problemelor de comun acord. Potențialul este acolo, rămâne de datoria noastră să îl înțelegem și să îl exploatăm. Ar trebui poate armonizate manualele de istorie, ca elevii maghiari și români să-și învețe istoria din aceeași perspectivă. Apoi educația tinerilor. De mici ar trebui educați copii să înțeleagă, ba chiar să prețuiască diversitatea. 

Să înțeleagă și să simtă pe propria piele ce interesant este să dai piept cu diversitatea umană, diversitatea lingvistică și cea culturală. De la cel mai scăzut, până la cel mai înalt nivel ar trebui date exemple bune în acaestă problematică complexă, care este viitorul româno-maghiar. Așa ar trebui să percepem aceste probleme, ca probleme comune. Ele au desigur și soluții comune. Jignirea copilului maghiar de către români, cât și jignirea copilului român de către maghiari este în egală măsură problema ambelor părți. 

– Mă întorc la întrebarea care mă pasioneză când vorbesc cu tineri cu două identități naționale, maghiară și română. Dacă vei avea copii, vor vorbii și româna și maghiară?

– O altă întrebare grea. Eu cred că engleza este limba principală pe care o vor vorbi de mici. Știu că o să supăr pe mulți, dar nu știu dacă vor vorbi maghiara sau româna (se poate). Nu știu... categoric, așteptăm să vedem ce va aduce viața (cum mulți înțelegem, va depinde desigur și de partenerul de viață). Așa cum a apărut miracolul limbii maghiare în viața mea, ar putea apărea și la copiii mei. 

Sau cine știe, poate alte miracole, care îți schimbă viața și te fac mai înțelept, mai bine pregătit pentru provocările acestei aventuri pe care o numim viață, și pentru împlinirea fiecăruia într-o societate globală din ce în ce mai complexă.




Sus