Luni, 18 Februarie 2019
Luni, 18 Februarie 2019


Kontakt / Românime și maghiarime risipite – națiuni reunite

Românime și maghiarime risipite – națiuni reunite


În primăvara acestui an, Portalul Corbii Albi îmi publica articolul „Minoritatea bănățenilor” (http://corbiialbi.ro/index.php/compas/229-minoritatea-banatenilor/) care, la momentul respectiv a stârnit reacții dintre cele mai diverse printre cititori. Au fost unii care deranjați mai ales de titlul materialului dar și de conținut, m-au făcut în fel și chip – „secesionist, vânzător de țară, valah mincinos”, dar spre mulțumirea mea, numărul celor care au înțeles mesajul textului și au reacționat în consecință, a fost incomparabil mai mare. La scurt timp de la momentul apariției, dialogând în spațiul virtual cu un prieten, publicist din Voivodina, acesta citindu-mi rândurile, mi-a zis : „frace, iacă io cie invit la Uzdin, în Capitala spirituală a românilor din Banatul sârbesc, la un sâmpozion.

Fă bine și vină pră la noi”. Zis și făcut. La sfârșitul lunii aprilie, eram la Uzdin, nu departe de locul unde Timișul, râul ce străbate Lugojul – locul copilăriei mele, se varsă în Dunăre și credeți-mă, tot ce am văzut acolo, în acea minunată vatră românească m-a emoționat profund.



                                                                     Uzdinul bilingv

Nu voi insista, fiindcă despre românii risipiți, rupți în vârtejul istoriei de națiune și despre cei ce prin legi strâmbe sunt împiedicați să voteze am mai scris și am subliniat faptul că „miile de morți de la Fântâna Albă, din Bucovina, îi privesc în ochi...pe domnii parlamentari”. (Despre maghiarimea risipită a scris nu de mult colegul meu Csaba Szabó: http://corbiialbi.ro/index.php/contact/469-15-noiembrie-ziua-maghiarimii-risipite/)

Probabil că nu aș fi așternut niciodată aceste rânduri, dar azi, uzdinenii mi-au reamintit că „frații în veci vor fi frați” și că sentimentul de apartenență la o națiune ignoră granițele și politicienii. Publicându-mi articolul în foaia locală „Tibiscus”, acești români care nu așteaptă de la România nimic altceva decât îmbărbătare, pe lângă faptul că m-au onorat, mi-au dat de înțeles că tâlcul acelor rânduri le-a încălzit sufletele.



Pe bătrânul nostru continent, românii nu constituie o excepție, situații asemănătoare întâlnindu-se și la alte popoare, iar exemplul cel mai viu, pentru noi, sunt ungurii. Deși Europa tinde spre unitate, acest deziderat rămâne unul la care va năzui, în cazul cel mai bun și generația viitoare, pentru că nici până în acest moment, nu există o teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat, persistând încă controverse despre natura, formele și funcțiile acestuia. Situația se prezintă asemănător și atunci când se stabilesc corelații între popor și națiune.

 

                                                    Bunuicuțe în Uzdin

Potrivit Dex 2009, poporul reprezintă o formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală, iar națiunea este o comunitate umană caracterizată prin unitatea de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale și, în general, prin unitate de limbă și religie. După părerea mea, ambele definiții sunt categorice în privința unității teritoriale, deși fac referire și la unitatea spirituală, „în cuget și-n simțiri” și mă întreb ce gânduri încolțesc în mintea cuiva, care întâmplător simte mai românește decât un trăitor de pe plaiul mioritic, dar care tot întâmplător viețuiește dincolo de fruntariile acestui spațiu, atunci când citește astfel de enunțuri...

...................................................................................................................................................................

În Europa, situația este diversă și din acest punct de vedere și cred că informarea privitoare la conceptul de națiune, prezentată Senatului României în ședința din 13 februarie 2006, de către Frunda György, raportor al Comisiei juridice a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei este cât se poate de grăitoare în acest sens:

„A fost o muncă grea, știam asta de la început, pentru asta, ca o primă etapă de informare, am trimis un chestionar tuturor țărilor membre ale Consiliului Europei, în care le-am cerut aspecte cu privire la prevederile constituționale: dacă se definesc sau nu naționale, național-etnice, național-civice, dacă sunt state ale popoarelor sau nu se definesc.

Am ținut o conferință la Berlin la care am invitat trei profesori universitari în drept constituțional, din Franța, Croația și Ungaria. Toată această muncă a durat peste un an de zile și, spre lauda României, a fost una dintre cele 35 de țări membre care au răspuns chestionarului.

O dată având răspunsurile la chestionar, am încercat să fac o primă prezentare orală.

Am găsit state care se declară naționale. Definirea statelor naționale o găsim doar în trei cazuri (alături de România): Ucraina, Lituania și Croația, trei state noi, tinere, care au simțit nevoia de a se autodefini naționale, în sensul etnic al cuvântului, pentru a putea să se apere.

Un al doilea grup de state, este cel al națiunilor civice care sunt țări membre care nu se definesc ca state naționale, dar, prin prevederile constituționale în care spun că puterea emană de la națiune, că reglementează dreptul de națiune, aceste state sunt considerate națiuni civice. Este vorba, printre altele, de Belgia, Franța, Polonia, Slovacia.

Alte state fac diferența între națiune și popor, de exemplu: Spania, Estonia, Ungaria, Italia, Slovenia sau Grecia.

Sunt alte state care nu vorbesc de națiunile țării respective, ci de popoarele care trăiesc pe teritoriul lor, ca de exemplu: Andora, Austria, Republica Cehă, Finlanda, Portugalia, Suedia, Germania, Elveția.

Și, în sfârșit, avem un al cincilea grup de state care nu se definesc nici naționale și nu vorbesc nici în numele poporului. Este vorba despre: Bosnia și Herțegovina, Cipru, Danemarca, Islanda, Lichtenstein, Luxemburg, Norvegia, Olanda și fosta Republică a Iugoslaviei și a Macedoniei.

Atunci când am făcut informația orală, am prezentat toate aceste aspecte și am arătat că în definiția clasică a națiunilor avem două teorii clasice: teoria franceză care spune: un stat, o națiune; și teoria germană care spune că părți ale națiunii pot trăi în afara hotarelor țării respective.

A încerca să aducem cele două noțiuni, cele două principii la numitor comun, era imposibil. Era clar, din dezbaterile ședinței, că acest lucru este imposibil și atunci am dus toate discuțiile spre abordarea modernă a ideii de națiune, a națiunii civice care este mult mai apropiată de definiția germană.

Națiunea civică înseamnă un contract între cetățean și cetate, între cetățean și stat, în aceste situații statul acceptând multietnicitatea.

Și, în sfârșit, la sugestia colegilor, am acceptat și o proiectare înspre viitor, spre o Europă unită, vorbind despre națiunea cosmopolită.

Din ședința respectivă am tras concluzia că nu este important să găsesc o nouă definire a noțiunii de națiune, ci un nou concept, un concept european, elastic, tolerant, dornic de a cunoaște cultura celeilalte nații, de a-i cunoaște tradițiile, istoria, de a fi mai deschisă spre ea și aici s-a ridicat, implicit, problema minorităților naționale, pentru că, fie că accept ideea franceză sau ideea germană, minoritățile fac parte fie din națiunea majoritară, în ideea franceză, fie din națiunea culturală, în ideea germană”.

....................................................................................................................................................................

Pentru cei ce nu știu, precizez că prin Rezoluția nr. 1335/2003 privind tratamentul preferențial aplicat minorităților naționale de către statul înrudit, cazul Legii maghiare din 19 iunie 2001 privind maghiarii din țările vecine, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în pct. 10 al acestei Rezoluții a cerut Comisiei juridice să denumească un raportor care să întocmească un raport privind conceptul de națiune, fiind ales senatorul Frunda György. De când am început să deslușesc câte ceva din viața pe care o ducem în colțișorul nostru de lume, inițial din gura bătrânilor, apoi din discuțiile purtate cu unul sau altul, m-am tot apropiat de miezul problemei și încet, încet, am înțeles cât au primit din ceea ce au sperat românii care au ales să se unească cu Regatul României, dar totodată, am remarcat faptul că maghiarii ardeleni se considerau abandonați de către națiunea de la care fuseseră rupți de același vârtej. În ceea ce privește controversata lege, privind-o prin prisma a ceea ce știu eu despre maghiarii din Ardeal, cred că aceasta s-a dorit a fi, în primul rând, un act reparator al Statului Maghiar, deoarece ...



... multă vreme, amintirea „parașutiștilor”, zeleoși funcționari ai administrației militare maghiare care s-au distins după 30 august 1940, în nordul Ardealulului, printr-un comportament umilitor față de localnici, inclusiv maghiari, a ars piepturile acestora din urmă… și pe drept cuvânt, pentru că după cum spunea Alain Du Nay, respectivii „n-au contribuit cu nimic la solidarizarea sufletească a populației maghiare din cele două părți de țară”. Pe scurt, în acea vreme, ungurii ardeleni s-au confruntat cu o situație oarecum asemănătoare celei prin care trecuseră românii transilvăneni în 1918, de parcă Patria-Mumă s-ar fi înțeles cu Anyaország asupra tratamentului ce li se cuvenea ardelenilor. Cert este că ambele etnii au rămas cu resentimente față de cei de la care, în sufletele lor, așteptau sprijin.

De atunci s-au schimbat multe – ne-au cotropit rușii; granița a fost readusă pe aliniamentul de dinaintea Arbitrajului al doilea de la Viena; a trecut și Revoluția din 1956, iar în cele din urmă, maghiarii și românii au avut parte de inter-/naționalismul proletar oferite de gulyáskommunizmus (kádárism), respectiv de învățăturile „celui mai iubit fiu al poporului” român – spre disperarea celor mai mulți.

………………………………………………………………………………………………………………..

În ultimii 25 de ani s-au schimbat și mai multe, doar mentalitatea ne-a rămas aceeași, dar mă gândesc … să nu mai lungesc vorba. În fond, nu avem decât două opțiuni: fie vom trăi într-un stat precum îl vedea Eminescu la vremea sa - „Cestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de Stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvânt geniul lui să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare”. … „Voim Statul național, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureți”; fie renunțăm la frici și trăim, lăsându-i și pe alții, într-o Românie ce nu va mai fi mașteră pentru românii de aiurea.

Alegeți!






Sus