Luni, 26 August 2019
Luni, 26 August 2019


Kontakt / România, țara mea de dor

România, țara mea de dor

De ani de zile sunt măcinat de regretul de a nu fi plecat din țară așa cum au făcut-o părinții mei, în vara lui 1990. Ai mei, aveau la acea dată doar cu vreo câțiva ani în plus față de vârsta pe care o am eu în prezent și probabil că le „venise mintea de pe urmă”...


                                                 
                             Fotografii incomode. 1. Începutul... Tőkés László și George Bush


Pentru părinții mei era evident că situația din România nu avea cum să se schimbe peste noapte, mai ales că prin 1990 fiecare făcea exact ce-i trecea prin cap. Totul era permis – o domnie a proștilor ce te trimitea cu gândul, dacă erai capabil să înțelegi, la Ana, Luca, Teo, Dej...

Pentru tata, mineriada din iunie 1990 a fost doar picătura ce a făcut că paharul să dea afară. De ceva timp, avea probleme cu „oamenii de bine”, acea categorie care și azi prosperă în societatea românească. Iată cum se exprima recent într-un volum de amintiri, relatând despre momentul în care a plecat unde a văzut cu ochii:



                                                 Fotografii incomode.2. Chemarea...

„Pe tot parcursul vieții am considerat că este la îndemâna oricui să fie necivilizat. Având această educație și comportament autoimpus, am fost mai mult decât șocat de explozia de bădărănie cu care am fost tratat după o viață întreagă dedicată binelui și aproapelui meu. Ajuns acasă, deprimat, i-am spus soției că am luat o hotărâre definitivă, și anume, că din acel moment nu voi mai lucra în acea instituție niciodată, indiferent de urmări, fapt ce s-a întâmplat. După aproape un an de la evenimentele ce au dus la doborârea dictaturii, timp în care am sperat că vor veni timpuri noi, ce vor duce la redresarea aspectelor fundamentale ale vieții, am constatat că lumea, în primitivitatea instinctuală a ființei umane, în virtutea pseudodemocratizării, a devenit ultraagresivă”.

În România, stat de drept model, care își clamează vocal adeziunea la valorile europene, s-au succedat șase mineriade (ultimele două în 1999), iar dacă mai adăugăm și evenimentele din martie 1990 sau cele de la Hădăreni... ne umplem de glorie; nimic de zis, geografic România este în Europa...



                                                   Fotografii incomode.3. Diversiunea...

Am ajuns la vârsta pe care o avea tata când a plecat din România și „toate-s vechi și nouă toate”. Între timp, acum vreo trei ani, mi-a plecat și fratele și nici pe aici n-a mai dat. Am trecut de jumătatea vieții și până acum am tot sperat că România va păși în Europa și prin mentalitatea locuitorilor săi. E drept că aceștia au făcut mari eforturi în acest sens, iar apetitul pentru pământ al țăranului s-a transformat în scurt timp într-o nesățioasă poftă de titluri academice... Ce cool eee!!! – azi fiecare al doilea e doctor în câte ceva, tot al treilea e plagiator, iar spuma (a nu se confunda cu crema) au ajuns oamenii maaari ce ne impun destinul.



                                                           Fotografii incomode.4. Victoria...

Ce noroc că românul „după ce începe să buchisească nu se mai oprește din scris”, spre fala neamului... Ce popor se mai poate lăuda cu pușcării ticsite cu cărturari și grămătici precum românii? Niciunul. Dar paradoxal, suntem un popor nerecunoscător. Unul câte unul, ne trimitem „la galere” marii oameni, chiar și pe aceia pentru care rușinea era de neîndurat, de au încercat s-o curme... dar lumea rea i-a împiedicat. Adevărați martiri ai neamului, neînțeleși de lume și înlănțuiți pe nedrept, figuri demiurgice care din bezna temniței demonstrează că l-au întrecut și pe Greuceanu, că doar n-o să-i comparăm cu vreun „amărât” care într-o viață a scris doar o carte.

Ce-i aia, o viață pentru o idee? Hahahaha! Nu-i de noi! Personal, nu-i pot contrazice și iată de ce: „Mai întâi este neîndoios că toate lucrurile omenești au două fețe cu totul diferite, ca Silenii lui Alcibiade. Vă sare mai întâi în ochi una dintre ele, dar de întoarceți medalia, albul se va face negru și negrul alb, veți vedea sluțenia în locul frumuseții, sărăcie lucie în locul belșugului, gloria în locul infamiei, neștiința în locul cunoașterii. Puterea vă va părea nevolnicie, josnicia noblețe, tristețea veselie, hatârul osândă, ura prietenie. Lucrurile se vor preface în fiecare clipă sub ochii voștri, după partea din care le priviți”.



                        Fotografii incomode.5. Ei doi - amintiri de la unificarea Babeș cu Bolyai...

A trecut o jumătate de mileniu de când Erasmus ne-a trântit în față acest adevăr pe care preferăm să-l ignorăm, desigur dacă avem suficientă minte să înțelegem că aceste vorbe nu ocolesc pe nimeni atât timp cât vor exista oameni.

Nu vă mai plictisesc, deși știu că sunt destui aceia ce văd fața medaliei din aceeași incidență ca și mine... destui și prin țară, dar mult mai mulți departe de ea. De multă vreme nu mă mai miră nimic din ceea ce îmi este dat să întâlnesc în cotidian; trag o înjurătură în gând și îmi repet o vorbă din vremea comuniștilor – „ai noștri ca brazii...” sau vorbele din anii 80 ale unui nene simpatic – „aștia te omoare dacă-i bagi în samă”. Dar mă întreb până când, fiindcă azi-mâine generația mea își încheie socotelile.

Gândul de a lichida tot ceea ce am și de a mă duce încotro voi vedea cu ochii mă chinuie constant dar speranța, bat-o vina, mă ține în loc. Totuși, ceea ce am auzit acum două zile, acea explicație nerușinată despre soldați somnambuli ce au ucis peste 1000 de nevinovați este de neacceptat.

De 25 de ani aștept un singur lucru – momentul în care Ion Iliescu și ciracii săi vor fi condamnați pentru răul pe care l-au făcut poporului meu. Se pare însă că ceea ce înțelegea acest stalinist prin „democrație originală” se perpetuează prin urmașii săi destoinici, așa că nu m-aș mira să aud, în continuare, că în Piața Universității, golanii cei bărboși, „acele elemente destabilizatoare, legionare”, i-au atacat pe pașnicii mineri, adevarați stahanoviști (la rupt oase) ce adoptaseră lozinca „noi muncim, noi nu gândim”.

Dar, după cum spuneam... „ca la noi la nimenea”.




Sus