Duminică, 16 Iunie 2019
Duminică, 16 Iunie 2019


Kontakt / În românește despre floarea din Csíkszereda

În românește despre floarea din Csíkszereda

Nu zic că n-or fi unguri care, chiar dacă știu, refuză să vorbească în limba română, mai ales dacă te simt că ai accent de moldovean sau de oltean. Nebuni sunt pe tot mapamondul, de orice rasă, nație sau de orice culoare. Cert este că eu n-am dat de ei. Cu toate că m-am plimbat adesea prin zonele în care sunt majoritari.



Cea mai bună prietenă din facultate s-a stabilit în Miercurea Ciuc. Nu, nu ridicați o spânceană, nu era unguroaică. Nici măcar ardeleancă. Moldoveancă, get – beget din Pașcani, cu toate neamurile. Cu soț tot din Moldova. Acolo i-a dus viața și slujba.

O vreme am vorbit la telefon. Apoi am pierdut legătura.

Ani buni m-am închis în mine, a fost vremea în care muream trăind, în care-mi doream să nu știe nimeni că exist, să nu afle nimeni de mine, să nu mă întrebe dacă mi-e bine. Am crezut că e mai ușor să rup vechile relații decât să răspund întrebărilor. Era mai simplu să cunosc oameni noi care nu știau. Nu voiam milă, nu credeam că va înțelege cineva.

Apoi, după ani, viața m-a trimis pe neașteptate la Miercurea Ciuc. Cum n-aveam bani de hotel, am sunat-o pe Mioara. În anii din urmă, când nu uitasem încă de mine, a sta una la cealaltă era un firesc, așa că nu exista jena apărutului pe neașteptate. Atunci am nimerit o zi... Își sărbătoreau căsnicia.
 


Picasem, din punctul meu de vedere, ca musca-n lapte. M-aș fi ascuns din nou, să dorm în gară, să moțăi în mașină. Orice, numai să nu deranjez. N-am putut să nu mă duc, bucuria de la capătul firului a fost atât de mare...

Ce să le iei cadou, când atâția ani ai trăit departe, fără să știi cum stau, ce le trebuie sau ce au prea mult? „O floare ornamentală de apartament”, a fost răspunsul. „E un cadou neutru, care n-are de ce să nu placă și nu e niciodată prea mult”.

Gândul se transformă în faptă. Dau de o florărie în centrul orașului. Vânzătoarea, unguroaică. Avea niște ghivece cu flori superbe, de care nici nu mai văzusem, ”Na, belea, mă gândesc, cum o să mă descurc?” Eu, moldoveancă de la Fălticeni, în afara unui  „Szeretlek” (Te iubesc) și „Én is tégedet” (Și eu pe tine), despre care v-am povestit, habar n-am de nici un cuvânt unguresc.



Virgil mă liniștește, știe el maghiară. Oh!, nu zâmbiți ironic, nici el nu e ungur. E român sadea. Numai că părinții lui l-au trimis în fiecare vară a copilăriei la țară, în casa unei familii prietene de unguri care nu știau o boabă românește. „De ce?”, m-am mirat, când mi-a povestit episodul. „Pentru că aveam mulți copii unguri la mine pe stradă. Alor mei li s-a părut firesc să le știu limba, ca să ne putem înțelege, să ne putem juca. Atunci m-am enervat, acum știu că au avut dreptate”

Deștepți părinți! N-a avut probleme cu copiii de joacă și azi, după atâta amar de vreme, a rămas prieten cu ungurii copilăriei lui. A fost nevoie numai de o lună pe an ca să le arate că nu le disprețuiește limba. Românii ar putea sări în sus: „De ce să nu fi învățat ei limba română? Că doar au cetățenia acestei țări!” Poate pentru că se simt încorsetați, obligați să învețe cu forța cuvinte dintr-o limbă pe care nu o simt maternă. Știți bine, când ești obligat la ceva anume, acel ceva naște împotrivire. Poate că n-am știut cum să-i atragem. Iată, amical, Virgil a învățat maghiara iar copiii unguri de pe strada lui, româna. De drag nu cu forța. Pentru că voiau să fie prieteni.



Uite-așa mă iau cu vorba și uit subiectul poveștii. Eram așadar în florăria cu pricina. Virgil poartă discuția cu vânzătoarea în maghiară, însă totul era aiurea. Eu voiam amănunte despre cum se îngrijește floarea aleasă, el traducea, o întrebare năștea un răspuns iar un răspuns o altă întrebare. Până când am văzut-o zâmbindu-mi cald și întrebându-mă, într-o română imperfectă, dacă n-ar fi mai bine să ne înțelegem direct, fără translator.

Dincolo de profesionalismul pe care l-am descoperit la o simplă vânzătoare, de faptul că femeia știa sute de detalii despre toate florile din magazin, că mi-a scris și pe o foaie de hârtie tot ce trebuie ca minunata floare să fie fericită, am admirat la ea felul în care se folosea de limba română. Cu zâmbetul pe buze, fără să fie iritată că nu-i știam limba dar și fără să se jeneze că mai stâlcește cuvintele în limba română.

Nu săriți în sus, e doar un episod pentru a vă atrage într-o discuție amicală. Cum ar trebui să facem? Cred sincer că nu-i suficient să ne tolerăm teoretic, e nevoie să punem umăr lângă umăr, indiferent dacă un umăr e ungur și un altul e român. Sau de ce nu, chiar arab...

Să învățăm unii despre ceilalți cu bucurie, nu cu forță coercitivă. În fond, pământul ne adăpstește pe toți, unguri și români, albi și negri, bogați și săraci, femei și bărbați. Cu aceeași dragoste, fără părtinire etnică.




Sus