Miercuri, 26 Iunie 2019
Miercuri, 26 Iunie 2019


Kontakt / Căldura iernii mureșene

Căldura iernii mureșene

În iarna lui 2005, imediat după ziua națională, primesc un telefon de la ISJ cum că o echipă de la TVR se îndreaptă spre Odorhei și dacă pot, să-i însoțesc pentru un reportaj despre un sat uitat de lume în județul Mureș, sat prin care trecusem de câteva ori în "excursiile" mele de cercetare.

Jacu/ Oláhzsákod. Un sat cu doar 12 locuitori și a cărui unică atracție o reprezintă o oglindă din epoca sciților datată în secolul VI. Și natura, coborâtă parcă din basme.

Frig de crăpau pietrele. Mă uit la cei doi veniți din București, băieți tineri și plini de viață, era prima dată când călcau pământul acela. Mașina bună cu tracțiune 4x4, pregătită pentru drumul difícil pe care îl aveam de făcut prin zăpadă și polei. Aparatură de filmat, camere, trepieduri.. Și veselie. Multă veselie și mult chef de a face un reportaj bun.



Trecem prin Albești/Fehéregyháza, pe la prietenii mei care întotdeauna îmi dădeau sfaturi când porneam să caut ceva, ei cunoșteau oamenii și locurile ca pe propia curte. Ne spun pe cine să căutam, unde să batem ca să ni se deschidă și din ce se poate scoate un reportaj bun.

Drumul, deși scurt, e greu. Nu există asfalt, urmele roților de tractoare care trecusera cândva prin noroi gros erau acum înghețate, formând movile la fiecare 2-3 m.

Ajungem, urmăm indicațiile, stăm de vorbă cu două familii care, din povestire în povestire, ne dau imaginea pierdută a unui sat ce odată fusese doar hore, veselie și râs de copii... trist... dar adevărat.

După vreo 4 ore de filmări și interviuri, Claudiu și colegul lui erau încântați. Scopul cu care veniseră era atins, aveau reportajul.



Se înnopta, era deja trecut de ora 5 după-masă. Urcăm în mașină, pornim... Și după vreo 3 km vedem un fum gros ieșind de sub capotă... Aud înjurătura și simt frâna în toate oasele, mașina alunecă în toate părțile și în cele din urmă se oprește. No, bai mare. Semnal la telefoane nu... Vedem deodată un tractor apropiindu-se.

Coboară omul, vede mașina cu număr de Bucuresti și într-o română dificilă ne întreabă dacă ne poate ajuta. Îi răspundem, explicăm ce s-a întâmplat, înțelegea tot. Scoate o funie, se apucă de tractat mașina până în Albești/Fehéregyháza. Îi spun că de acolo ne descurcăm, că am niște prieteni români la care am mai stat și că e un hotel aproape pentru băieți... Se uită la noi cruciș, aproape amenințător: să nu bem o pălincă cu el după ce ne-a scos de acolo??? nici nu se discută!



În niciun moment nu a știut omul cine suntem și ce facem acolo. Cred că nici azi nu știe. Ne-a luat acasă. Eram amețită, de foame, de oboseală, de drum. Nici nu mai știu ce am vorbit, îmi amintesc doar că erau atâtea râseste și așa un amestec de cuvinte românești și ungurești, miros de slănină afumată, de ciorbă fierbinte și de pălinca de prune care te ardea la propriu.

Mașina s-a reparat ca prin minune, după vreo 3 ore. Băieții mei, încântați, au decis să mai rămână o zi că le plăcea zona și voiau să vadă Casa Memorială Petőfi Sándor – poetul național al maghiarilor care a căzut aici în revoluția din 1848-49, luptând împotriva armatei țariste –,și să mănânce kürtőskalács.



În seara următoare ne-am luat rămas-bun în jurul unei mese dintr-un restaurant.

Le sclipeau ochii.

– Vom reveni. Niciodată nu ne-am imaginat ca aici e așa...
– Așa...cum?
– Așa bine...și cald.

În niciun moment nu au spus vreun cuvânt de admirație sau de laudă. Nici nu știu dacă au revenit. Am vazut reportajul la TVR2 după vreo două săptămâni. Ieșise bine




Sus