Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Kontakt / În pielea celuilalt – Trăsnea vs. Tărcaia

În pielea celuilalt – Trăsnea vs. Tărcaia

Am impresia că o parte a cititorilor noștri ne înțeleg greșit. Lipsa totală a comunicației dintre români și maghiari a ridicat acest portal al nostru la gradul de un fel de instituție, care ar trebui să facă dreptate, să educe milioane de oameni, să atenționeze oamenii răi, să elucideze cazuri, să ia atitudine în zeci de ocazii, să ceară iertare în numele unor națiuni pentru „fapte comise” și multe alte lucruri ce nu a reușit să facă România cu toți politicienii săi, de aproape un secol.



Cele 5000 de like-uri pe care le-am adunat pe parcursul unui an (în 23 octombrie vom avea un an de existență) ne dau o anume legitimitate și mai ales credibilitate în fața maghiarilor și românilor, însă trebuie să spunem cinstit, că dacă această comunicare româno-maghiară nu ar fi așa de defectuosă, nici portalul nu ar fi ajuns în această postură elită, sprijinită moral de instituții și personalități de marcă din România, Anglia, Statele Unite, Germania, Republica Moldova, Ungaria.

Devenind gazdele oficiale ale listei de semnături Carta Culturală a Minorităților Naționale Clujene (http://corbiialbi.ro/index.php/carta/) am ajuns în centrul atenției și în rândurile cititorilor maghiari, astfel portalul nostru devenind cea mai cunoscută platformă de comunicare româno-maghiară, moderată și redactată de profesioniști.

Profitând de aceste reflectoare vrem să repetăm și să subliniem ceea ce am spus și scris de mai multe ori.

Comunicarea româno-maghiară nu este obligatorie – se poate trăi și fără. Reconcilierea româno-maghiară nu este obligatorie – se poate trăi și fără.

Exemplul european – germano-francez – nu este obligatoriu.



Dacă până acum s-a trăit fără comunicare – românii având informații despre maghiari în general prin prisma mass mediei absolut unilaterale din acest punct de vedere –, se poate trăi așa mult și bine.

Acest portal se adresează acelora, care VOR SĂ FACĂ CEVA pentru apropierea celor două națiuni.

Repet: e vorba de oameni care VOR SĂ FACĂ câtuși de puțin pentru acest lucru.

Este incomparabil mai greu să clădești ceva în acest sens, decât să pui ulei pe foc, reluând in eternis retorica regimului trecut, cu „stăpâni români și minoritari de rangul doi” sau – din partea maghiară – îndemne antiromânești bazate pe „primatul istorico-administrativ”.

Se pune întrebarea, cei care nu vor să facă nimic pentru această apropiere, de ce intră la noi și de ce ne umplu cu comentarii iritate și iritante fără nicio legătură nici cu articolele în pricină nici cu idealurile acestui portal?

Am primit mai multe răspunsuri de la aceștia. Unii ne-au răspuns în felul următor: „așteptăm să ceară scuze ungurii sau românii în cazul masacrului de la Trăznea respectiv  Tărcaia".

Hm. Avem impresia că acești oameni – maghiari și români – trăiesc cu ideea existenței vinovăției colective. De parcă maghiarii și românii de azi ar fi avut ceva cu acei oameni, care au ucis  nevinovați, din porunca unora sau setea de ură a altora.

I-am întrebat: vreți să ne batem pe morți?

Adunăm câți au fost omorâți la Trăsnea și câți în Tărcaia (http://www.senat.ro/legis/PDF%5C2014%5C14L504EM.pdf)? Adunăm cadavre și le numărăm: unu eu, unu tu, unu eu, unu tu?

Ne apucăm să răspundem la sloganul Trăsnea 1940 cu Tărcaia 1919?



                                                Gropi comune: Tărcaia și Trăznea

Eu cred că primul pas pe tematica gropilor comune ar fi să recitim ce s-a întîmplat și să depunem o floare la monumentele respective. Maghiarii la Trăsnea, românii la Tărcaia. Sau la altele. Sau toți la toate gropile comune.

Atunci am vedea, că tematica gropilor comune nu este consecința tragică a unor evenimente în alb și negru, cu unii îngeri și alții demoni. Atunci am simți, că pentru a înțelege mai bine aceste patimi, trebuie să ne punem în pielea celuilalt. Atunci am putea da mesajul clar posterității, că noi, oamenii secolului 21 nu ne mai batem pe cadavre, ci ne uităm în viitor.

Însă – repet – reconcilierea româno-maghiară nu este obligatorie. Se poate trăi și așa. La fiecare a patra propoziție dintr-un dialog aruncând sloganul Trăsnea 1940 și ca răspuns Tărcaia 1919.

Știu, e mult mai ușor așa, decât se te pui pe gânduri – ca maghiar – vizavi de politica minoritară mai mult ca defectuoasă a Ungariei Mari (a cărei ponoase le trag acum maghiarii care trăiesc în minoritate).

Știu, e mult mai ușor așa, decât să te pui pe gânduri – ca român – despre cele promise la 1 Decembrie maghiarilor și celorlalte minorități, care însumau atunci aproape jumătate din locuitorii teritoriilor atașate României. Atunci s-au promis următoarele:

„Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie…”

Deci autoadministrarea (mai târziu Autonomia Maghiară Mureș, până în 1968) și apartanența „deplină” la o națiune (alta decăt româna) era propusă de partea română. Așa e și cu ocrotirea și sprijinirea folosirii limbilor minoritare pe scară largă. Acestea au fost promise de români… Aceasta din urma a fost reîntărită prin ratificarea Cartei limbilor minoritare și regionale de România, având următoarele slogane „către” maghiari și alte minorități:



Oare trăim într-o Românie în care problemele folosirii limbii maghiare sunt „rezolvate" sub egida acestor slogane?

Deci stimați cititori, avem cu toții de ales. Turnăm ulei pe foc – ceea ce este la modă în această Românie a noastră, unde activitățile compensatorii se ridică deja tradițional la rang de strategii.

Sau varianta noastră, a Corbilor Albi. Munca pentru înlesnirea relațiilor româno-maghiare. Cu respect, cu empatie, cu răbdare, având ca îndrumar psihologic ideea de a te pune întotdeauna în pielea celuilalt.










Sus