Luni, 18 Februarie 2019
Luni, 18 Februarie 2019


Kontakt / Privind spre Trianon dinspre Hotarul Amintirilor

Privind spre Trianon dinspre Hotarul Amintirilor


Paul Valéry considera omul „un crucificat pe propriul său trup – capul istovit îi este înțepat de spinii cununii sale de gânduri”.

Paralela dintre existența umană și Calvarul Mântuitorului, apăsat de cununa gândurilor noastre, mi se pare interesantă, pentru că și eu, ca mulți alții, mă simt adesea îmboldit spre dialog lăuntric, rememorări de fapte, evenimente și chiar reiau schimburi de replici de multă vreme stinse. Uneori, răbufnesc în amintiri dureroase, a căror arsură se stinge treptat, fiindcă, după cum spunea Albert Ellis, noi oamenii „nu doar ne supărăm, ci contribuim la propria noastră supărare”.

Sunt convins că mulți conștientizează faptul că adesea, gândurile și vorbele ne sunt induse prin varii mijloace și că orice „răzvrătire” are prețul său, după cum am priceput și că dintre aceia ce înțeleg, puțini sunt cei dispuși să-l plătească, alegând să gândească una și să exprime ceea ce „se cade”. Din nefericire, cei ce se frământă de „gura lumii”, te înghiontesc la tot pasul și singurul mod de a scăpa de constrângere este să-ți iei câmpii. Din acest motiv, pașii m-au purtat prin multe locuri în care dacă se întâmplă să întâlnești un om, cu siguranță veți fi compatibili din primul moment, chiar dacă respectivul nu-ți vorbește limba.

Dobrogea și de altfel întreg spațiul balcanic m-au fermecat cu mult timp în urmă, de la primul contact și de atunci revin în aceste locuri ori de câte ori mi se ivește ocazia.

În Cadrilater de pildă, am fost în trei rânduri și tot de atâtea ori m-am abătut și prin inima Balcanilor, venind pe drumuri lăturalnice, niciodată aceleași, căutând locurile unde timpul pare să fi încremenit.

Dintre toate locurile pe unde am poposit, preumblându-mă prin acest vast areal, Capul Kaliacra străjuit de străvechea Akre, devenită pentru o perioadă reședința despotului Dobrotici al Dobrogei, fiul lui Balică și părintele lui Ivanco, toți predecesori ai lui Mircea, mi-a indus amintirile cele mai vii. Senzația care mă încercă de fiecare dată când ajung în vârful pintenului stâncos al impresionantei coaste, ce înfruntă din vremuri imemoriale Marea cea Mare, este atât de stranie încât involuntar mă gândesc la o și mai stranie comparație – „Hotarul amintirilor”.

Acum cinci ani, când am ajuns întâia oară în acel loc, eram după o ședere de câteva zile la Balcic (Балчик, Balçık), orășelul ce a vrăjit-o pe Regina Maria și care mai păstrează chiar și în ziua de azi un oarecare iz oriental, unde vizitasem domeniul și castelul ce i-au aparținut acesteia – Cuibul liniștit, cum îi placea să-l numească.

Atunci am avut, spun eu, norocul de a citi într-o românească aproape perfectă, comentarii despre români și despre regii României și ulterior am înțeles că erau redactate de istorici/muzeografi din categoria celor care în țara noastră folosesc ghilimele atunci când scriu despre Revoluția liberală maghiară părând a uita că și Constituția din 1923, cu sintagma stat național unitar, în condițiile în care un sfert din populație nu erau români, este tot de sorginte liberală. Dar după cum spuneam, în tot răul ș-un bine; usturimea ce mi-a ars pieptul s-a stins, lăsând locul convingerii că fiecare simte cam același lucru în momentul în care îi este dat să citească afirmații tendențioase la adresa propriului popor, însă nu toți pricep de ce li s-a întâmplat.

La vremea respectivă, lecturarea acelor note m-a deranjat într-un asemenea hal, încât după doi ani, la cea de a doua vizită a mea la castel, nici măcar nu m-am uitat spre notele buclucașe. În acest an însă, poposind pentru a treia oară la „Hotarul amintirilor” și la Cuibul liniștit, ardeam de nerăbdare să recitesc explicațiile muzeografilor din țara vecină dar am fost surprins plăcut de faptul că vechile note dispăruseră, fiind înlocuite cu informații clare, scrise fără patimă. Spre exemplu, sub o fotografie mărită a unui ofițer bulgar, purtat pe brațe de civili din Balcic scria ceva de genul: ...dominația românească a durat 27 de ani (1913-1940), dar retrocedarea teritoriului s-a realizat fără vărsare de sânge.

Alături era expusă o fotocopie mărită a Tratatului de la Craiova și încă câteva documente semnate de mareșalul Antonescu. Am citit rând cu rând noile note ce conțineau și date neștiute de mine și după câteva ceasuri de zăbavă am pornit spre Apus, fără nicio urmă de resentiment. Dacă stau și mă gândesc, astă primăvară, revenind din Banatul Sârbesc, m-am abătut și pe la Castelul Huniazilor, iar curățenia ce domnea în interior dar și în văile exterioare, acoperișul în mare parte reparat, precum și inscripțiile bilingve (română/maghiară) au avut un efect similar. ...se schimbă câte ceva și prin colțișorul nostru de Europă!



M-am întors acasă urmând un drum ce nu depășea ceea ce istoricii numesc Linia Jireèek, poposind în Veliko Tărnovo (Велико Търново) și Vidin (Diiu, Видин), traversând Timocul prin Negotin (Неготин) și PoŸarevac (Пожаревац, Pojarevaț, Pasarofça, Passarowitz, Pozsarevác), apoi Dunărea și Banatul Sârbesc.

Este clar pentru oricine, dintre cei ce au un minim bagaj de cunoștințe despre trecut, de ce ar alege un român un astfel de drum, așa că orice explicație este de prisos.



De asemenea, nu voi cădea în greșeala de a vă împărtăși și argumenta convingerile mele, în primul rând pentru că nu am pregătirea adecvată și mai apoi, fiindcă ar însemna să deschid o Cutie a Pandorei. Eu afirm doar atât – locuri minunate, locuitori așișderea și în rest, fiecare cu opiniile sale, lăsându-l pe istoricul Lucian Boia să tragă concluzia:

„O constatare se impune, poate neașteptată pentru cititorul român de astăzi, supus timp de decenii, în era comunismului naționalist, unei violente campanii antiroesleriene: este faptul alegerii, de mulți specialiști români, istorici și lingviști, a unei soluții de compromis între continuitate și imigraționism (cu multiple nuanțe în ce privește intinderea teritoriilor nord-, sau sud-dunărene pe care s-a format limba româna si poporul român…”

Acum mă aflu la Cluj și mă afund în cotidian. Scriind aceste rânduri, revăd cu ochii minții drumul străbătut de puțină vreme și mai citesc câte ceva despre aspectele ce mi-au captat atenția și desigur, după cum mi-e obiceiul, comentez în sinea mea. În mintea mea se învălmășesc puzderie de gânduri despre continuitatea românească, descălecatul ungurilor (honfoglalás), migrație, admigrație, Țaratele bulgarilor... Obosit, îmi zic că în ultimă instanță totul se rezumă la a-l crede ori nu pe Anonymus, „Notarul fără Chip”, fiindcă dacă ținem cont de supusele aceluiași Lucian Boia, azi, situația stă în felul următor:

„Ungurii au pierdut bătălia pentru Transilvania. Nimic din ceea ce întreprind ei în prezent nu este o ofensivă vizând cucerirea Ardealului, ci o luptă defensivă de a salva ceea ce mai poate fi salvat din minoritatea maghiară și identitatea ei. Cifrele, pentru maghiari sunt necruțătoare. Românii au câștigat partida, pur și simplu, prin număr și nu prin invocarea unui drept istoric pornind de la daci și romani, care nu le-ar fi folosit la nimic dacă ei ar fi fost cei rămași în minoritate”.



De vreme ce tot stăm degeaba și ne întrebăm pe unde s-au pierdut scrierile Notarului Anonim despre greci și războiul acestora cu troienii, așteptând clipa în care un „schliemann” ne va lumina, eu cred că ar fi mai util să revenim în secolul XX, la scurtă vreme după semnarea Tratatului de la Trianon și să zăbovim, preț de o clipă, asupra unui gând exprimat de Kós Károly: „Nu ar trebui să uite că noi nu suntem pur și simplu un număr de oameni rupți din sânul maghiarimii unitare, ci o unitate istorică, de o mie de ani de sine stătătoare, cu proprie conștiință specială de ardelean, cu proprie cultură și demnitate”.

„Ce să mai spun!” exclama retoric, la vremea sa, Anonymus. Parafrazându-l, eu voi adăuga doar atât: „Nam unius lingue uniusque moris regnum inbecille et fragile est” (Statul cu o singură limbă și cu o singură tradiție e slab și zbuciumat), citând un rege din vremurile de demult, devenit între timp sfânt pentru unguri și români deopotrivă.



Bibliografie

1. Boia L. – (2005) Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, București
2. Boia L. – (2015) Cum s-a românizat România, , Ed. Humanitas, București
3. Kós Károly - (1921) Kiáltó szó (Glasul care strigă) – textul a apărut alături de alte două texte semnate de Paál Árpád și Zágoni István, la Cluj, Lapkiadó Rt., 1921 (republicat în 1988 la Lajosmizse, Pallas [Kapu Könyvek]). (Traducere: Annamária Nastasă-Kovács)




Sus