Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Kontakt / Dacă a fi româncă înseamnă a fi xenofobă, atunci prefer să fiu „româncă“

Dacă a fi româncă înseamnă a fi xenofobă, atunci prefer să fiu „româncă“

Printre altele, moartea controversatului personaj Vadim Tudor a readus în discuție noțiunea de naționalism. Există voci care deplâng cu o tristețe soră cu depresia dispariția unui mare naționalist, un om care și-a iubit țara ca nimeni altul și tot așa. În ochii altora, acest incomparabil naționalist este perceput ca xenofob, iar eu mă număr printre ei.

Nu vreau să insist mai mult asupra personajului. S-a scris deja destul pe marginea acestui subiect. Vreau în schimb ca, pornind de la ideea de manifestare agresivă a impulsurilor naționaliste, să le răspund cititorilor români de pe Corbii albi, care s-au grăbit să mă numească româncă, încadrând termenul între o pereche de ghilimelele menite să arate că, de fapt, nu am simțire de român, că e posibil să se fi pripit.



                                 Muzeul din Apșa Mare (Transcarpatia). Așteptare.

Cum am ajuns să fiu etichetată astfel este simplu de explicat. Am refuzat să dau cu pietre după unguri, am refuzat să scot în evidență că unii dintre ei refuză să vorbească limba statului sau că alții disprețuiesc însemnele naționale. Este o modă care nu mă prinde și o manifestare de patriotism pe care îl consider stupid și absurd. Am preferat în schimb să arăt că cei mai mulți sunt oameni de bun-simț, care își văd liniștiți de treburi și viață și știu să conviețuiască alături de noi – lăsând, firește, excepțiile acolo unde le este locul.

Am pledat pentru respect reciproc și pentru dreptul minoritarilor de a-și afirma identitatea, iar atunci când am simțit nevoia, am pus punctul pe i și am arătat că românii refuză să își manifeste patriotismul – atât de mult expus în mediul online! – printr-o prezență fizică, în număr mare, la evenimentele desfășurate în stradă precum Ziua Imnului României sau sărbătoarea națională de 1 Decembrie.

Este posibil să mă-nșel, dar în ultima vreme mă încearcă tot mai des sentimentul că oamenii nu mai știu să separe patriotismul și naționalismul de xenofobie și șovinism.

Dacă a fi patriot sau naționalist înseamnă a nu ști să-l respecți pe celălalt, a te simți deranjat de nevoia lui de a-și conserva și afirma identitatea și de a-și vedea respectate drepturile garantate de constituție, atunci da, mă dezic de patriotism și naționalism.

Mă dezic de aceste noțiuni și dacă ele îmi cer să fiu oarbă în fața greșelilor celor de un neam cu mine, care preferă belly-dancing-ul manelist la nunți în loc de-o horă românească și care se rușinează să meargă la biserică purtând simbolic o ie autentică.

Sau, și mai rău, care cumpără oricând produse fabricate oriunde altundeva în lume decât în România, care scriu greșit în limba pe care pretind că o iubesc, care nu-și cunosc istoria și literatura, care preferă să plece peste hotare pentru salarii mai bune în loc să încerce să construiască ceva aici, în țara asta după care se dau în vânt prin declarații fierbinți și pline de un patetism jenant, dar care trâmbițează peste tot despre grozava amenințare pe care o reprezintă ungurimea la adresa țărișoari lor.

În capul lor, asta înseamnă să fii român. Nu și într-al meu.

Dacă ne pasă de valorile naționale, avem obligația de a le promova, de a ne mândri cu ele, de a le readuce la viață și a le transmite mai departe celorlalte generații. Dacă ne simțim români, trebuie să ne mândrim cu mămăliga, cum se mândrește ungurul cu celebrul kürtőskalács, neuitând totodată să apreciem valorile și tradițiile altora. Nicio cultură nu-i e superioară altei culturi, nicio limbă nu e mai frumoasă decât altă limbă, nicio religie nu este mai bună decât altă religie.

Toate acestea sunt elemente care ne construiesc identitatea și ne ajută să ne afirmăm apartenența la un grup. A crede că suntem superiori prin faptul că vorbim într-un anumit fel, că avem un anumit tip de mentalitate sau credem într-un dumnezeu anume înseamnă a afirma în gura mare că suntem niște proști fără pereche.

Decent ar fi să înțelegem că noi suntem noi, iar ei sunt ei și nimeni nu poate schimba asta, dar toți putem înțelege, accepta și respecta un dat, cu atât mai mult cu cât doar întâmplarea ne-a plasat într-o anumită comunitate.

Știu cel puțin zece români care și-ar fi dorit să se nască francezi, dar naționalitatea, ca și religia, nu sunt o chestiune de opțiune. Cel puțin nu la naștere.

Așadar, dacă a fi româncă fără ghilimele înseamnă a dezaproba fără discernământ tot ce ține alte etinii și a aproba tâmp tot ce fac românii, doar din dorința de a ține cu ai mei, atunci prefer ghilimelele.

Îmi place să fiu acea româncă pentru care străinii nu reprezintă o amenințare, ci numai o alteritate pe care o pot cunoaște și descoperi, o pot respecta și admira, determinând-o ca la rândul ei să se manifeste similar față de ea. Dacă procedează altfel, atunci problema nu-i a mea, căci – de ce să n-o spun – au și străinii proștii lor.






Sus