Marţi, 22 Octombrie 2019
Marţi, 22 Octombrie 2019


Kontakt / Cartonașe și istorii

 Cartonașe și istorii 

Cine se aventurează în această temă a istoriei, să aibă grijă ori la aripi de înger, ori documentație de monstru al cunoașterii. Fără de asta, este măcar bine să îsi aleagă o perspectivă mai adâncă. Este atitudinea pe care o încerc eu – fascinat de istorie, urlu de durere când iau în mână o carte, chiar un Armbruster*, până acum preferatul meu pe temă, și îl parcurg simțind vidul de înțelegere care se mărește după lectură, nu se micșorează.


Întrebările cele mai multe rămân neatinse, istoria nu este știință, este arta de a povesti legende care să nu contrazică mai nimic din ceea ce știm.

De o parte este valabil criteriul obiectiv până la un punct, care cere ca să nu fie lăsate deoparte surse care pun fundamental la îndoială narația unei istorii, sau care cere ca înlănțuirea logică a narației să nu fie profund contradictorie, etc. Dar pe de altă parte, să avem umilința pentru a recunoșate că între narațiile care satisfac cât de cât aceste criterii, există o alegere de gust, de atitudine comună față de viață și istorie, care pot crea preferințele.

Se resimt de îndată cei care, chiar și când au intrat în acest domeniu subiectiv, mai încearcă să confere un perdaf de obiectivitate alegerilor lor. Ca și când ar exista adevărul obiectiv ultim în istorie. Nu există.

De aceea eu îmi voi permite în contextul discuției să îmi expun un sistem de convingeri, inclinații și bănuieli legate de tema în dezbatere. Foarte succint – punctul meu de plecare fiind acela că plescăiala discuțiilor aprinse are in mare măsură de-a face cu lipsa de reflecție asupra faptelor și noțiunilor folosite când se vorbeste de istorie, istoria devenind în loc de sursă de înțelepciune, adesea un rezervor de denigrări reciproce, ieftine.

De aceea trebuie să cădem deja puțin de acord, despre cine vorbim. În primul rând riscă deziluzii cine pierde din vedere caracterul dinamic și evolutiv al unei nații (noțiune importantă abea începând din secolul 19) și formațiuni etno-lingvistice. A căuta o identitate statică între cei de azi si nu știu cine de acum 1000 sau 2000 de ani, este scamatorie ieftină. Deci haide sa convenim in felul următor: românii sunt traseul contemporan al fluviului etnic care s-a generat prin latinizarea popoarelor trace din spațiul Balcanic și până în stepele Ucrainei, ginți care pe urmă au fost supuse dispersiei, contopirii cu alte popoare migratoare – intre care goți, slavi și cumani au jucat rolul pesemne cel mai important.

Dinamică ușor diversă de ceea a râurilor, căci în timp ce acest bazin a captat și unele popoare profund diverse, românii au fost 'captați' în primele secole ale celui de-al doilea mileniu, în multe alte regiuni, de la Bulgaria până în Moravia și Ucraina. Deci procesul de formare și apoi supraviețuire a avut loc într-o perioadă puțin documentat în scris – dezavantaj servici. Dar pentru cine cunoaște și compară istorie, reiese o stabilitate lingvistică si de obiceiuri extraordinare pentru contexte similare europene, coeziune care vorbește in favoarea unui nivel de dezvoltare destul de avansat, înaintea lungii perioade de migrații: avantaj!

Maghiarii, la rândul lor, îi consider ca produsul combinării primelor popoare Turanice venite din stepele Volgăi și aria marelui Imperiu Cazar, în parte cu reminiscențe ale unor valuri anterioare, și alte popoare central-asiatice, matcă în care au fost în secolele ulterioare contopite populații autohtone, în primul rând slavi, români si germani – dar și pecenegi si cumani, etc. Au ajuns în Europa producând șoc și spaimă, reflectate de descrierile rămase – dezavantaj servici.




                                                  Feszty Árpád: Descălecatul

Dar, în perspectiva istoriei mai liniștite și deschise, moderne, știm de asemenea că erau departe de a fi sălbaticii înfricoșători de care se vorbea. Au semănat frică – lucru destul de nesurprinzător la niște cuceritori – dar, veneau din sânul civilizatiei Cazare, federație cu o renumită sofisticare de organizație si putere militară care a zguduit în egală măsură Califatul si Constantinopole: toate imaginile stângace ale unor năvălitori din Altai, pălesc în fața evidenței.

După ce am conturat în acest fel cam ce am putea întelege istoric ca origini ale celor două națiuni – demers care deja dizolvă și descongestionează puțin absurditatea rössleriană a întrebării incăpățânate „cine a fost primul?“, și fără a zăbovi mult asupra unui alt aspect foarte important: conviețuirea ginților în evul mediu incipient, un lucru bine cunoscut și documentat, lucru însă trecut deseori cu vederea, de ca și când învingătorii și populația ar fi fost o identitate comună, în mod necesar. Stupid – în Regatul Longobarzilor, spre exemplu, este știut că cei care, prin conducere, dădeau numele regatului, nu erau mai mult de 5% din populație. Impactul acestor fapte asupra înțelegerii istoriei regionale este mare – dar îl trecem deseori cu vederea.

Mult mai important mi se pare impactul marii Schisme, al faliei crescânde între Europa Papalității (militar vorbind, HRRDN, Heiliger Römischer Reich Deutscher Nation, cum s-a numit dela un moment dat acea continuă și mult râvnită structură creată în jurul eredității Coroanei lui Carol cel Mare si Otto I) și Europa Constantinopolitană, Romania cum se numea, ortodoxă, opusă Califatului si apoi Selgiucilor și înfrîntă de turci. Aici eu vad două faze – în faza Arpadiana, maghiarii au fost prinși primar in spațiul civilizat European de răsărit, prin relații strînse cu Constantinopolul. Deși au reacționat la slăbirea crescândă a puterii imperiului, și și la situația lor geografică, prin al doilea botez al lui Ștefan, și dezvoltarea relațiilor cu Francia, Arpadienii apar să fi respectat o lume foarte colorată și liberală, cu adevărat tolerantă.

Aici românii își găseau locul și respectul cu starea lor Universitas Valahorum, cu dreptul de practicare al Legii Străbune (Jus Valachorum), aici au fost atrași și cumanii, dar din câte am citit, își aveau locul si alte popoare înrudite, venite din stepe și care, așezate în sudul regatului în zona Serbiei de azi, practicau Islamul. Aceasta într-o perioadă în care Papalitatea insista în mod crescând în favoarea unei atitudini „ferme“ față de „necredincioșii musulmani“, dar și mai fermă împotriva celor creștini pe care îi blestemaseră (de fapt se blestemaseră reciproc) la 1054. Sunt folositoare ca semne de sincronicitate, amintirea cruciadelor fratricide contra Albigenzilor, apoi decăderea statelor cruciate din Țara Sfântă, toate semne ale modului de acțiune ale Papalității acelor timpuri.

Întronarea Angevinilor a fost cea care după câteva episoade intermediare a dus la implementarea finală a cerințelor papale împotriva românilor. Starea lor a fost dizolvată la Turda 1366, și blestemul schismei se recitește in declarațiile lui Lajos de Anjou.



















Ungaria Angevină

Schismaticii ortodocși sunt numiți hoți și răufăcători și este evident că se cheamă în istorie disgrația celor de un sânge cu ei – în măsură în care nu își părăsesc credința, adoptând catolicismul. În ceea ce privește relațiile reciproce, mie mi se pare acesta momentul crucial, restul sunt comentarii. Și poate înțelegerea acestei treceri, care a fost pînă acum sau dată uitării sau disimilată cu precauție, va fi de mare ajutor pentru inventarea unor relații sănătoase. Acestea nu au nevoie să fie noi, este suficient să privească destul de departe înapoi în trecut.

Ca mică anecdotă, este interesant pentru mine de remarcat că acea cronică primară a Ungarilor, pe care istorici ca dl. Köpeczi Béla** o preferă cronicii anonimului lui Béla al III-lea (n. 1148/1149 - m. 24 aprilie 1196), a fost, este adevărat, concepută înaintea cronicii lui Anonymus, cu vreo sută de ani. DAR – copia care ne-a rămas a fost transcrisă după 1400, si deci 50 de ani după Turda.






























Gesta Hungarorum (în română Faptele ungurilor), este o lucrare care consemnează istoria timpurie maghiară, scrisă de de către autorul Magister P, denumit de obicei Anonymus. El se descrie pe sine însuși drept „un supus servitor al regelui Bela”; existând însă mai mulți regi Béla la care s-ar putea referi.


În timp ce copia lui Anonymus a fost scrisă pe când Universitas Valahorum era încă în plină putere. Oare nu avem aici un fapt divers interesant de discutat tocmai în contextul propus ? Un fapt care ne poate explica mult mai bine de ce se vorbește mai mult de valahi în cronica din perioada când aceștia beneficiau de propria Lege si Stare, decât în perioada în care erau priviți în primul rând ca schismatici.

Desigur, această grabnică înșiruire are tot ce îi trebuie pentru a da muniție unora dornici să vadă semne periculoase la orizont; însăși tratarea succintă lasă deschise interpretari la care nici nu m-aș gândi. Dar speranța și dorința mea este ca să fie suficienți și aceia care să vadă aici niște elemente de reorientare în istorie, capabile poate chiar să ne redea noi surse de înțelepciune din ea, acolo unde mult timp nu au provenit decât surse de dezbinare. Așa să ne ajute Dumnezeu.

––––––
*Adolf Armbruster, istoric sas din România, autorul cărții Romanitatea românilor.
**Köpeczi Béla (Aiud, 1921 – Budapest 2010), istoric al culturii, secretar general al Academiei Ungare (1972-1975); coordonatorul tratatului Erdély története (Istoria Transilvaniei),1988.




Sus