Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Kontakt / Îndepărtările reconcilierii româno-maghiare

Îndepărtările reconcilierii româno-maghiare

Mă uit la fotografia lui Helmuth Kohl și Francois Mitterand ținându-se de mână la Verdun, în 1984. E o poză care a înconjurat lumea și a deschis canale emoționale peste tot. S-au uitat mirați la această poză politicieni, au cugetat asupra sa leaderi naționali și oameni de rând.

Verdun... Bătălia de la Verdun (21 febr. – 21 iul. 1916), din timpul Primului Război Mondial a mai fost numită și „Abatorul” deoarece numărul de morți, răniți și dispăruți germani și francezi se ridică la 700 000 de persoane.



Mesajul fotografiei este clar: nu există în lume națiuni care nu se pot reconcilia, după ce secole s-au luptat una împotriva celeilalte, ambele având gropi comune – având în amintirea colectivă granițe mișcătoare care însemnau când rai, când iad atât pentru unii, cât și pentru alții.

Când am început acest proiect al portalului, această poză îmi stătea pe masa de lucru, ca un viitor îndemn în vremurile grele, când împrejurările mă vor face să detest momentul când m-am apucat într-un mod cât de cât instituționalizat – dar independent de politică – de apropierea românilor și maghiarilor.

Azi am făcut ordine pe masă și dând de aceste poze, le-am luat și le-am pus în sertar. Să nu fiu înțeles greșit, nu vreau să sugerez cu acest gest, că am încetat să cred în reconcilierea româno-maghiară. Nici vorbă de așa ceva.

Am îndepărtat aceste poze ca să nu-mi fie la vedere de câte ori deschid calculatorul ca să mă apuc de moderat, și să nu-mi transmită prin frumusețea ei („oameni mână în mână”) falsul sentiment, că această reconciliere este la orizont.

Ca să nu am iluzia zilnică, că se apropie ziua, când nu trebuie să stai cu stomacul în gât atunci când se arborează steaguri, când vezi armata mărșăluind în strada ta liniștită sau când se sărbătoresc evenimente care reprezintă bucurie pentru unii, umilință pentru alții.

Reconcilierea româno-maghiară este foarte departe.

Până acum s-a crezut așa în general că idealurile europene vor dizolva pas cu pas acele crampe de comportament, pe care le au și românii și maghiarii când discută despre tematicile așa numite sensibile. Deschidere, normalitate, legi clare, scopuri nobile comune...

Iată însă că UE sau NATO nu aveau efect asupra relațiilor româno-maghiare. „Idealurile europene” s-au dovedit ineficiente în a pune la loc problemele „sensibile” româno-maghiare.

Ajungerea lui Klaus Johannis la președinția României a fost sărbătorită de mii și mii de oameni deschiși ideilor moderne europene, însă dispariția de pe site-ul președintelui a acelui text care se referea la problemele minorității maghiare din România a schițat un viitor și mai ambiguu a acestei relații interetnice.

Această „dispariție” a textului legitimiza parcă existența și în realitate a acelui climat de „legalitate relativă” ce a devenit o aură specifică României. Adică semnăm, că hârtia rabdă. Apoi nu ne ținem de cuvânt, dară nu are cine să ne tragă la răspundere.



                                         Textul "dispărut" de pe site-ul președintelui României

Această „legalitate relativă” ce domină România îngroapă orice inițiativă de a crea platforme comune serioase cu scopul pregătirii unei reconcilieri. Când ți se pare că ai făcut pași serioși, apare câte un nebun care face declarații incendiare, ori câte-un articol bazat pe scrisori anonime (necontrolabile). Dacă ai scăpat de asta, apare câte o aniversare-sărbătoare – mai populară sau inventată – care adună în goană presa, pândind orice gest a participanților, care ar putea fi cataloghizat „șocant”, „cutremurător”. Cel care sărbătorește vrea neapărat să-l vadă umilit pe celălalt, pentru care serbarea celuilalt înseamnă doliu...

Și ziua cealalaltă te găsești acolo, de unde ai pornit. Instinctele primare domină oamenii și apar acele articole iresponsabile, care nu informează, nu explică, nu caută ieșirea din criză, ci pur și simplu pun ulei pe foc.

(Așa e cel mai ușor: turnând ulei pe foc ajungi în centrul atenției, devii important. Este mult mai greu să fii jurnalist devotat meseriei, care cunoaște legile scrise, nescrise ale jurnalisticii – inclusiv capcanele sale, adică faptul, că cele scrise de tine la cald, preluând isteria maselor, vor rămâne document pentru noii generații de ziariști, care sunt învățați să se așeze întotdeauna de partea celor mai puțini și nu a majorității zgomotoase.

Cel puțin în mediul meu jurnalistic – ceea ce este destul de larg – nu prea găsesc jurnalist de seamă care scrie despre evenimente delicate lăsându-se dus de valurile mainstream-ului. A fi jurnalist căteodată înseamnă să fii un mic dumnezeu. Ceea ce transmiți tu prin cuvinte și tensiuni ascunse vor fi citite ca un fel de mică sfântă scriptură. Poți ridica și poți prăbuși – depinde numai de tine.)

Argumentele nu contează, dar argumente nici nu prea există în aceste cazuri.

Este argument oare, că România în 1 Decembrie a promis maghiarilor un cămin adevărat, unde se vor simți acasă, notând „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc” ?



Este argument oare? Pentru unii da, pentru alții nu. Dacă se promite „a se administra pe limba sa”, atunci de ce este problemă punerea acesteia în plan administrativ? Dacă nici acest document de bază a României moderne nu este respectat, atunci cum așteptăm noi civilii, care nu avem nimic de ascuns și nu avem ambiții politice, să putem dialoga eficient? Deci: „autonomia” promisă în 1918 este argument sau nu? Sau este „argument relativ”, care era valabil până în 1968, apoi a devenit brusc „neargument”? E de mirare că în aceste condiții de „relativitate” dialogurile reale româno-maghiare nu evoluează?

Aceeași negură se așterne și pe Charta limbilor regionale și minoritare, pe care România a ratificat-o. Sloganele frumoase de genul






arătau fața iluminată a României spre Occident. Acum însă ne găsim în situația de a vorbi despre procese îndreptate împotriva civililor, care vor să militeze în spiritul acestei charte. Mă întreb, de ce a semnat România charta asta, dacă nu crede în ea și nu vrea să o implementeze. Deci această chartă este argument? Se poate folosi această chartă în dialoguri, sau să concepem și asta ca și textul de pe site-ul președintel, care... dispare. Adică: dacă vreau, o adopt, dacă nu, nu.

În aceste condiții orice lege adusă în România pe tema minorităților va fi „relativă”, deoarece cine ne asigură că noile legi nu o să aibă soarta proclamației de la 1 Decembrie (partea referitoare la autonomie administrativa) sau a Chartei Limbilor Regionale și Minoritare. Adică: dacă vreau, o adopt, dacă nu, nu. Sau – în cazul autonomiei – o adopt, apoi retrag (vezi Regiunea Mureș Autonomie Maghiară, 1968).

Singura latură a tematicii româno-maghiare care poartă pe ea semnele unei noi ere este... istoria.

Apariția istoricilor tineri și a noilor tratate de istorie începe să pună la locul lor evenimentele din Transilvania. Am spus și repet: istoria Transilvaniei nu trebuie rescrisă, ci trebuie aerisită, repusă în contextul evenimentelor Europei Centrale și nu folosită ca aspect de sine stătător decupat din contextul general.

Recunoașterea maghiarilor ca și cofondatorii României (Transilvania) este un pas important, deoarece îngroapă încet cu încetul acele retorici, care concep maghiarii „cotropitori”, care au venit din stepă, să distrugă civilizația daco-romană. Această retorică era cândva folosită de fosta securitate – pe site-ul CNSAS putem găsi manualele tinerilor ofițeri, care se bazau pe această retorică – dar și azi ne putem întâlni chiar la comentariile postate pe portalul nostru cu aceste idei.

Această recunoaștere a maghiarilor ca și cofondatorii României are și alte laturi benefice. Este incontestabil că în România în ultimii ani s-a mărit interesul față de fenomenul maghiar. Este un semn bun, dar inexistența argumentelor incontestabile – adică eterna relativitate legală care planează asupra relațiilor româno-maghiare –, îngreunează drumul spre înțelegerea corectă a fenomenul.



Căci ce poate înțelege un român simplu, adept al conviețuirii pașnice din „legea 20 la sută” care obligă instituțiile la afișajul bilingv, dar o lege care la Târgu Mureș se aplică numai parțial, devenind focarul unei tensiuni interetnice. Dacă nu se aplică, de ce s-a votat în parlament?

Acum nici eu nu știu: această lege este una „serioasă”, sau – ca și cele enumerate – relativă. Adică: dacă vreau, o adopt, dacă nu, nu.

Am enumerat trei legi scrise, respectiv nescrise, despre care nu mai știu dacă se pot folosi într-un dialog româno-maghiar ca argument.

Iar fără argumente clare nu se pot duce nici conversații pe tematica româno-maghiară, nici tratative serioase, care se pot termina cu o reconciliere reală și poze cu Helmuth Kohl și Francois Mitterand, ținându-se de mână. Ca niște lideri adevărați.

În fruntea unor societăți care nu doar se consideră într-adevăr europene, dar se și simt așa.










Sus