Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Kontakt / Comunicare prin durere la Gara Debrețin

Comunicare prin durere la Gara Debrețin

În fața gării din Debrețin la ora 18 încep să se adună acei civili, care din propria inițiativă, pe bază de voluntariat ajută refugiații sosiți din Siria, Afghanistan, Kamerun, Mali, Pakistan, Bangladesh și alte țări situate sub asediul războiului civil sau a presiunii sărăciei profunde. Civilii poartă ecuson cu inscripția MIGRATION AID cu o cruce și semilună verde – un ecuson care este căutat atent de privirile refugiaților care coboară debusolați din vagoanele MÁV.

După ce trec ilegal fontiera de sud a Ungariei, acești oameni care fug de nenorocirile de acasă (bombardamente, foamete, Statul Islamic, Boko Haram) sunt adunați de echipele speciale ale grănicerilor și dirijați în centre de luat evidență, apoi spre una dintre cele trei tabere de refugiați din Ungaria – unul dintre acestea fiind Debrețin (fosta cazarmă sovietică), cu 800 de locuri.

Ajungând în fața taberei de refugiați, suntem atenționați să nu fotografiem refugiații, deoarece au fost cazuri, că după ce aceste poze au ajuns pe rețelele sociale online, familiile lor au fost terorizate acasă, aparținătorii fiind considerați „trădători” de către „patrioți”.

Intrând pe poarta taberei, nelăsând polițiștii să-și revină din surpriza cauzată de apariția mea aparent absolut naivă direct în fața ghișeului de înregistrare, sunt invitat să părăsesc urgent incinta.

Cei cinci polițiști maghiari îmi repetă de 2-3 ori în cor, arătând spre poartă:
– Menjen azonnal ki... (– Ieșiți imediat afară!).



                                                    Foto: Konyhás István

Întrebările mele „naive”, cum că sunt din Cluj și aș vrea să primesc informații despre tabără și locuitorii săi temporari, sunt întrerupte de un tânăr polițist care se plictisește de tupeul meu și mă ajută să părăsesc incinta...

În curte sunt vreo 20 de refugiați, 5 bărbați care se uită curios spre noi, mai încolo o femeie de culoare cu un copil, iar lângă sârma ghimpată niște bărbați apatici. Așa la prima vedere bărbații sunt din Bangladesh și Afghanistan, doamna ori din Kamerun ori din Mali.




                                                    Foto: Konyhás István

În fața taberei – o porțiune ierboasă – stau 5 tineri și joacă cărți. Încercând toate fentele mele de a crea contacte umane, reușesc minunea: intrăm în conversație. „Cauza” acestei deschideri comunicaționale este permisul provizoriu al unuia dintre ei, pe care scrie la rubrica cetățenie (în limba maghiară): azonosíthatatlan, adică neidentificat. – You are like an U.F.O. ... – spun zâmbind larg spre el. – Ești un fel de O.Z.N. ... „flying object” neindentificat.

Afirmația mea veselă stârnește atenția tuturor. Ceilalți patru își scot cartonașele, arătândumi-le, cu întrebarea: „și eu sunt U.F.O.? La mine ce scrie la cetățenie?” Îi liniștesc pe toți, că „nu sunt U.F.O.”, ci scrie: „állampolgársága: PAKISZTÁN”. Toți se uită la colegul „neidentificat”, răbufnând în râs, repetând indelungat: Ufo,Ufo...

Explicația nu o găsim, dar explicații nu prea există pe această tematică a migrării ilegale. Unii au cartonașe cu care pot ieși din tabără în oraș, alții nu au dreptul mai la nimic. Exact așa nu prea se înțelege, că cei prinși la Szeged, de ce sunt trimiși în Debrețin, dacă au fost repartizați la tabăra din Bicske, ceea ce înseamnă că la Debrețin trebuie să schimbe trenul spre Budapesta. Trenul fiind numai dimineața, refugiații – de obicei cu mulți copii mici – sunt nevoiți să doarmă în fața clădirii gării din Debrețin, asistați de inimoșii civili de la Migration Aid, care le oferă mâncare, apă, medicamente, asistență medicală (medici voluntari), translație (studenții arabi și africani din Budapesta).



                                                                    Foto: Corbii Albi

După această reușită parcă se deschid și celelalte grupuri din fața taberei – râsetul și voia bună a pakistanezilor „ufo” este un bun „pașaport” pentru câștigarea încrederii –, așa că ne trezim cu un domn de culoare bine îmbrăcat, cu un comportament civilizat. – Where are you from? – îl întrebăm, însă constatăm cu surprindere, că nu prea știe engleză. Simțind că ceva nu e în regulă (câteva cuvinte toată lumea știe în engleză în această tabără), încerc franceza. Da, am avut dreptate. Domnul din fața noastră este din statul african Mali și este un profesor de matematică. – Am doi copii în Mali și soția, cu care țin legătura prin Facebook – îmi spune într-o franceză elegantă, cu gesturi specifice ale profesorilor, care sunt obișnuiți să „explice” lucrurile.

Când îl întreb, de ce a ales această cale al exodului, fruntea sa se întunecă, când pronunță cuvintele grele: Boko Haram (Grupul Poporului Sunnei pentru Predică și Război Sfânt)…

Între timp la gara din Debrețin se adună 15-20 de voluntari de la Migration Aid. În cutii separate sunt alimentele pentru copii (sucuri, biscuiți), în cealaltă jucăriile (creta, creioane colorate, caiete de colorat). Apa minerală – printre care și cele aduse de Corbii Albi – formează un adevărat deal, apa plată fiind una dintre cele mai importante lucruri oferite refugiaților care sosesc speriați cu trenul și coboară tremurând în gara Debrețin, sperând că se vor descurca în căutarea taberei de refugiați la care au fost repartizați.

Venind din Cluj și neavând experiență în a „citi” documentele de drum, sunt repartizat în grupul acelora, care purtând ecusonul verde al Migration Aid, aleargă în sus și în jos pe peron, făcând semn la refugiații care se găsesc pe tren să coboare (ei nu prea știu să se orienteze în Ungaria), iar pe cei care au coborât să-i adune, să-i liniștească, să le căștige încrederea (traficanții de personae sunt peste tot) și să îi conducă în fața gării, unde se găsește „centrala” mobilă al Migration Aid, cu translator, psiholog, medic, mâncare, apă, jucării, pedagogi și mulți civili, care zâmbesc, și le spun: Welcome in Hungary!

Am zi norocoasă: pe „aripa” mea de peron, deoarece nici urmă de bărbați stresați din Afghanistan (ei fiind considerați cei mai neîncrezători în oameni). Apare însă o doamnă de culoare, elegantă, cu o pălărie cochetă albă, cu un rucsac de marcă în spate și ținând de mână un băiat neastâmpărat de 4-5 ani.



                                     Prietenul meu din Kamerun, Masal. (Foto: Oborocea Mónika)

– We are civilians, and we want to help you – spun doamnei, care își scoate hârtiile de călătorie și îmi predă, de parcă aș fi ofițer de la emigrări. Încep să explic, că eu sunt un biet civil, nu sunt mare șef, dar doamna așa se uită la mine cu ochii plin lacrimi, că mai bine tac din gură.

Din păcate doamna nu vorbește deloc engleza, însă învățând din cazul precedent, trec pe franceză. Iată, am avut dreptate. Doamna își ia în mână pălăria, se șterge pe ochi, și îmi spune în franceză: – Să fiți binecuvântați, că ne ajutați… Venim din Kamerun, Africa… Drum foarte lung…

Între timp primesc informații și despre băiat: este mut, nu poate vorbi, dar e foarte, foarte receptiv. Il cheama Masal – îmi spune maică-sa, strigând la băiat, care începe să fugă spre celălalt peron, unde sosește un autotren „interesant”. Cu chiu cu vai îl ajung în urmă, iar după ce mă prinde de mână, prietenia noastra devine una serioasă.

Masal nu mai vrea să mă lase din mână. Degeaba îl chemă specialiștii de la Migration Aid, degeaba i se oferă suc, biscuiți, balon și balonașe – Masal nu mă lasă de mână. Maică-sa profund emoționată adună „cadourile” – mâncare, apă, vitamina C, pătură –, iar după aceea uitându-se la Masal, îmi traduce gesturile băiețelului: … toaletă…

Repede căutăm o monedă de 100 de forinți și rugăm un băiat să-l ducă la toaleta gării. Aproape un minut ne ține, până îi explic, că trebuie să mă lase de mână, că nu se întâmplă nimic.



Refugiații din Siria, Afghanistan, Bangladesh, Mali, Kamerun se joacă în fața gării din Debrețin. După un somn pe cimentul gării, vor merge mai departe în tabăra de refugiați unde sunt repartizați cu părinții lor. (Foto: Migration Aid - Debrecen)

Până ce Masal se uită din doi în doi metri înapoi, să vadă dacă nu dispar de acolo, conducătorul Migration Aid ne arată desenele copiilor din „tura” precedentă.

– 27 de copii au fost seara trecută. Ne-am jucat împreună: am sărit cu coarda, am desenat. Trotuarul a devenit o adevărată galerie a durerii și a dorului de casă.















Asociația Migration Aid - Debrecen se joacă cu copii refugiați în gara Debrețin. (Foto:Migration Aid - Debrecen)

Copii își scriau numele lângă casa lor, pe care nu o vor mai vedea niciodată în viața asta – îmi explică leadera grupului Migration Aid, Szilvia Vékony.

Iar când ajungem la un anumit desen, Szilvia izbucnește în lacrimi.



În fața noastră se găsește un desen a unei fetițe din Siria, care a desenat țara sa natală, frumoasa Siria, pe care o părăsește cu inima ruptă în două și cu o lacrimi amare.



Lângă acest desen vedem o adevărată capodoperă a comunicării prin durere: casa unui copil sirian, peste care apare un avion care își varsă bombele în curtea casei...






Sus