Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Kontakt / Țara lui Vitalie sau Târâmul multiculturalității firești

Țara lui Vitalie sau Târâmul multiculturalității firești

Sunt ani buni de când nu m-am mai gândit la un fost coleg de facultate pe care îl chema Vitalie. Atât de mulți că nici nu-mi mai amintesc numele lui de familie. Mi-amintesc în schimb cât de amuzantă mi se părea limba română pe care o vorbea. Pe lângă accentul care trăda o puternică influență a melodicității limbii ruse, mă distrau în mod deosebit expresiile ușor arhaice pe care le folosea și felul cum, indicându-mi oameni dintr-o poză de la nunta lui, îmi spunea: „Gospodarul șela îi unchiul meu“. Eu râdeam cu poftă auzindu-l și, odată cu mine, râdea și el, căci era destul de deștept cât să știe că diferențele amuză uneori.

Când am trecut podul de lemn de peste Tisa ca să ajung în Ucraina, mi-am amintit de el brusc. I-am zâmbit cald amintirii acelor vremuri care sunt așa departe de mine acum, pentru ca apoi să zâmbesc trist, dându-mi seama că, în perioada cât am fost colegi, niciodată nu m-a interesat cine era Vitalie, de unde venea, cum era lumea pe care o lăsase în urmă și cum se raporta el la imensitatea tumultuoasă a lumii bucureștene. Adevărul e că nu-mi păsa. Eram prea ocupată cu tinerețea mea ca să mă pot gândi la lucruri de substanță.

Ceea ce am descoperit în țara lui Vitalie m-a uluit de-a dreptul. După ce am depășit starea de șoc pe care ți-o creează aspectul orașului, care parcă nu s-a clintit deloc după ’89 încoace, m-am oprit în fața Primăriei orașului Slatina (Solotvino), în Transcarpatia, și am rămas împietrită de uimire. Pe clădirea celei mai importante instituții din localitate, tronau nestingherite trei steaguri: român, maghiar și ucrainean. Și asta pentru că în orășelul de provincie de peste Tisa trăiesc într-o firească armonie maghiari, români și ucraineeni.


Depășind cu stoicism și cel de-al doilea șoc, ard de nerăbdare să aflu cum de e posibil așa ceva. Cum de cele trei steaguri se împacă atât de bine în timp ce flutură împreună în aceeași adiere a vântului? Pe măsură ce stau de vorbă cu localnicii, care vorbesc pe rând despre cum ei nu urmăresc decât să se înțeleagă unii pe alții, iar pentru asta aleg una din cele trei limbi în funcție de situație, gândul îmi zboară la disputele covăsnene pe tema drapelelor și la eforturile care se fac în Sfântu Gheorghe cel puțin pentru stabilirea unui dialog social interetnic. Fără ONG-uri, fără acțiuni de voluntariat, fără lecții predate prin teatru, în Slatina, pur și simplu, românii și maghiarii trăiesc într-o prietenie evidentă, respectându-se unii pe alții și servindu-ne o incredibilă lecție de multiculturalitate.

După prima impresie pe care mi-o lasă orașul cu iz de comunism, simt că sunt una dintre cele mai norocoase persoane de pe Terra, căci, după ce am ratat șansa de a afla informații de la colegul Vitalie, mi se oferă o a doua șansă: aceea ce a descoperi pe viu că lumea lui Vitalie este altfel, este un loc care mustește de subiecte și care lasă impresii adânci în sufletele unor oameni salvați prin voia providenței de blestemul ignoranței.

Entuziasmată de acest gând, mă lansez cu bucurie în marea aventură a explorării unei lumi pe care parcă o cunosc, dar pe care n-o cunosc deloc. O lume despre care simt că voi putea vorbi la infinit – este lumea care locuiește în țara lui Vitalie, un tărâm al multiculturalității firești.




Sus