Marţi, 17 Septembrie 2019
Marţi, 17 Septembrie 2019


Kontakt / Paradoxul minorității românești din România

 

Oare cum te poți simți în propria țară, în dublă ipostază simultană, atât de majoritar cât și de minoritar? Și ce semnificație poate avea cuvântul „acasă” pentru tine, atâta vreme cât în localitatea sau zona în care te-ai născut, trăiești, înveți sau muncești, ajungi să te simți înstrăinat, respins, uneori chiar tratat cu dispreț și discriminat… Iar adevărata casă, ca stare de spirit, limbă și tradiții manifestate, o percepi după ce te depărtezi cu 50-100 de kilometri de acest domiciliu?

Firește, aceasta este o descriere mult simplificată a unui fenomen social care deja capătă accente acute în România și, probabil, se va amplifica suplimentar în cazul apariției de jure a unei noi entități teritoriale autonome în zona geografică care circumscrie, aproximativ, aria județelor Mureș, Harghita și Covasna.
Chestionat despre acest subiect, al modului în care va fi tratată minoritatea românească în proiectatul Ținut Secuiesc, în data de 5 septembrie la seminarul “Limbile minoritare și regionale în Europa” de la Târgu-Mureș, vicepreședintele politic al UDMR, Borbély László a admis că este „o întrebare foarte bună”, și că de fapt aceste probleme nu țin de legislație, cât de conviețuire între majoritatea maghiară și minoritatea românească din județele Harghita și Covasna.

„Dar, problema în momentul de față – și aici e ’cuiul lui Pepelea’ care sper să-l rezolvăm –“, a declarat Borbély „este că (în județele Harghita și Covasna , n. red.) la nivelul instituțiilor statului coordonate de prefecturi, dacă o luăm statistic, există un procent foarte mic de reprezentare a minorității maghiare, iar dacă ne referim la consilii județene și primării, acolo e invers. Deci e cumva un fel de reacție. Și, ce spun ai noștri? – nu pot să vorbesc în numele comunității românești – ei zic că dacă ar exista un echilibru și la angajații din instituțiile prefecturilor, atunci și noi (maghiarii n. red.) am fi mai maleabili”.









Rivalitate și simbolică – 1.

Borbély László a ținut să sublinieze că în noul proiect de statut al autonomiei, elaborat de UDMR și făcut public de președintele Kelemen Hunor, există aceste lucruri clarificate. „Astfel, fiecare etnie din aceste 3 județe va avea prevăzute garanții clare, și nu că, noi maghiarii facem acest statut și ne comportăm cum dorim. Astfel, nu se vor lua decizii fără consultarea celeilalte etnii”, a concluzionat liderul unional. De altfel, Borbély a anunțat că ediția de anul viitor a seminarului „Limbile minoritare și regionale în Europa” de la Târgu Mureș se va concentra tocmai pe relațiile specifice între minoritate și majoritate, existente în România.








Rivalitate și simbolică – 2.

În teorie, pare a fi în regulă. Însă există multe semnale din „secuime”, cel puțin în ultimul sfert de secol, că dincolo de presiunile, justificate sau nu ale majorității maghiare, românii de acolo se simt abandonați de ceilalți români în general și de Puterea de la București, în special. Asta și din cauză că, pentru politicienii români, naționalismul a devenit și va continua să fie, din păcate, doar un util instrument electoral, folosit când le convine și abandonat când devine stânjenitor. Și mai ales lucrul acesta este valabil pentru cei din zona vechiului Regat, așa-numiții
„sudiști”. Aceștia, fără a se generaliza, par a fi dezvoltat, în timp, un complex de superioritate față de moldoveni și un complex de inferioritate în fața ardelenilor.

În acest context, românii din Transilvania care sunt deja ori care s-ar putea la un moment dat trezi minoritari în propriile lor localități, au câteva variante de răspuns și de reacție – unele vechi de sute de ani. În principiu, este vorba de două atitudini „la extremă”, respectiv să accepte la modul firesc un anumit curs al istoriei și să se adapteze la noile realități europene, cu crearea unor regiuni de dezvoltare mai mult sau mai puțin autonomizate etnic sau, dimpotrivă, să se opună pe față, prin toate mijloacele posibile, la materializarea și perpetuarea unui asemenea proiect. Între aceste limite, există mai multe alternative intermediare, dintre care unele le enumerăm aici, fără a crede că le-am epuizat pe toate; desigur, apar și tipologii mixte.

Astfel, românul ardelean minoritar poate decide să plece pur și simplu din zonă, să tacă, laș, i în public să mimeze o coabitare socială armonioasă, să se căsătorească cu un membru al etniei maghiare și să fie asimilat, să devină o “coadă de topor” a etniei sale și să coopereze nedemn cu majoritatea, pentru o funcție sau un ban în plus, păstrându-și, în condiții morale penibile, statutul etnic sau, last but not least să reziste în „teritoriul ocupat”, acceptând compromisuri fără a-și murdări conștiința, luptând subteran într-o gherilă așa-zis clandestină, în speranța că o dată tot se va întoarce roata istoriei și lucrurile vor reveni la statutul inițial, cel de dinaintea instituirii Ținutului Secuiesc…

Oare la fel se simt românii ca minoritate în Ungaria, Serbia sau Macedonia, că în privința celor din Basarabia și Bucovina lucrurile sunt clare?! Tot așa, ar fi interesant de aflat părerea sinceră și deschisă a maghiarilor, în ce privește diferența ce o simt, ca minoritari, în România, în Slovacia, în Ucraina sau în Statele Unite. Dar dureros și nemilos de sinceră!
Accentuez atât de mult pe ideea de sinceritate, fiindcă este binecunoscut, – și mai puțin recunoscut! – acel așa-numit dublu discurs pe care-l practică atât maghiarii cât și românii, în modul în care comunică între ei; una e ce vorbim între noi și alta e ce facem public, valabil și pentru comunicarea mass media.

Mulți constată că românii și maghiarii formează, în Transilvania, două lumi care, de fapt, nu comunică – a vorbi nu înseamnă a comunica! Mulți dintre noi ne tolerăm, ne acceptăm, ne suportăm, „ne înghițim” pentru că suntem nevoiți să conviețuim în același areal. Este binecunoscut, și normal, faptul că se manifestă și prietenii adevărate, iubiri chiar, însă personal dețin informații directe și clare, potrivit cărora există maghiari care practică un dublu discurs în cadrul propriei comunități.

Ei sunt mult mai liberali (ca mentalitate, nu în sens politic) și realmente nu sunt de acord cu cei ce se declară „unguri adevărați”, cu tot ce presupune, mental și comportamental, această sintagmă. De aceea, preferă să tacă sau să facă pe placul celor apropiați, chiar rude, în atitudinile și manifestările lor publice și private, pentru a nu fi excluși ori anatemizați, moral sau la propriu, din comunitate. Oare acești maghiari sunt ființe umane care se situează și reușesc să vadă dincolo de atributele pământești efemere sau sunt niște trădători ai neamului lor?... De reflectat, tot sincer!

Atitudinea e valabilă și pentru români, păstrându-se genul proxim și diferența specifică. În acest context, apare întrebarea: de ce e considerat ca normal să fii patriot și naționalist pentru țara și etnia proprie și exact același sentiment pentru țara și etnia sa să fie categorisit drept șovinism și xenofobie din partea celuilalt? Ea, întrebarea aceasta, celelalte mai sus exprimate ca și multe altele, lasă deschisă calea dialogului interetnic real, pe care îl clamează toți și nu știm cine cu adevărat îl practică.

 





Sus