Joi, 21 Septembrie 2017
Joi, 21 Septembrie 2017


Kontakt / Președinți de țări în geamurile reconcilierii maghiaro-române

Reconcilierea maghiaro-română înseamnă muncă.

Din acest motiv, nu prea se înghesuie Politica să-o îmbrățișeze. E mult de lucru – se gândesc ei –, apoi nici voturi nu prea îți aduc… Să pui o cărămidă la o casă comună a reconcilierii, să așezi o punte suspendată deasupra vâltorii de resentimente față de cei care sunt altfel (la limbă, la religie și tradiții), înseamnă muncă enormă. Și apoi mai este plictisitoare și pentru mass media. Știți cum e pe meleagurile noastre comune sau vecine: fără televiziuni, fără ore de vârf pe ecran, fără reflectoare – e plictisitor și pentru Politică. Dar o încăierare etnică este mult mai folositoare și spectaculoasă pentru image și carieră. Poți comenta în fața aparatelor de luat vederi, poți apăra eroic țara de inamici, îți poți asigura patria că tu, politicianul de serviciu, ești gata să mori pentru suveranitatea ei, ba chiar vrei să te sacrifici pentru drepturile comunității tale. Sună bine – cel puțin jurnalistic – și va avea precis un ecou benefic pentru Politician. Îi aduce audiență, îl menține în top și îi strânge voturi.

Deci este lesne de înțeles de ce a trecut un sfert de secol de democrație în România, fără să apară primele semne palpabile ale unei reconcilieri viabile și plauzibile maghiaro-romane, modelate dinspre cele mai înalte niveluri ale celor două țări – președinți, prim-miniștrii –, darămite o strategie modernă a unei reconcilieri generale. Acest lucru greu realizabil a fost și este lăsat în continuare pe seama sferei civice, probabil cu gândul: noi suntem ocupați, facem politică! Civilii au timp destul; să facă ei strategii de reconciliere, că ei tot bat din gură că este necesară…

Dar de ce tip de reconciliere avem nevoie, mai exact? Cea din manualele lui Ceaușescu, prin care „românii, maghiarii, germanii și alte naționalități” erau sortiți unei iubiri reciproce, emanând farmecul luptei de clasă – nu a dat roade. Într-adevăr, a ținut cât de cât piept urii amplificate de istoria recentă a războiului, dar nu a reușit să convingă etniile vecine că această conviețuire ar putea să aibă și un Sens – ba chiar un Viitor. Astfel se și formulează de la sine bazele de lucru ale reconcilierii reale.

Este nevoie, în primul rând, de REAȘEZAREA fundamentelor conviețuirii etnice a minorității maghiare și a majorității române din Transilvania. Până în 1989 nu prea am avut șanse egale și adevărate pentru reconciliere. Maghiarii ridicau din umeri – cu un ochi spre colț, unde oricine te putea turna dacă nu te exprimi frățește –, spunând: apoi noi trăim împreună în România, că granița războaielor a trecut peste noi, ca o minge bine degajată de echipa de aur a fotbalul maghiar, în frunte cu Puskás Ferenc. Românii ridicau și ei din umeri – cu un ochi spre colț, unde oricine te putea turna dacă nu te exprimi frățește – spunând: trăim împreună, să ducem pe culmi planurile PCR.

Dacă spuneai altfel, riscai să ajungi după gratii. Deci – după cum vedem – bazele conviețuirii trebuiesc redefinite în așa fel încât masele largi – maghiari și români – să înțeleagă exact.



Helmut Kohl și François Mitterand la Verdun,22 septembrie, 1984


Modelul de reconciliere franco-german – pecetluit cu fotografia celor doi actori principali, Helmut Kohl și Francois Mitterand ținându-se de mână în 1984 la memorialul bătăliei de la Verdun – este un model foarte bine pus la punct. Este rodul unei munci susținute, fără prea multe reflectoare. Iată, ceea ce am pomenit la început – adică MUNCA – a dat roadele dorite.

Franța și Germania – cei doi dușmani înverșunați – au reușit să-și treacă problemele conviețuirii pe paginile unor agende care se deschid spre viitor. Sunt convins că la crâșmele franceze se mai pomenește și acum, după un pahar, două de vin bun, despre le victoire de la Saint Germain, iar nemții mai trag cu ochiul lângă o bere pomenind de der Maginotlinie in Frankreich, dar bazele conviețuirii postbelice sunt REAȘEZATE.

Acest model ar putea fi folosit cu încredere și de Președinția Ungară și Președinția Română. Când o să-i vedem pe Orbán Viktor și pe președintele României (sau vicepremierul român) la un memorial comun ținându-se de mână măcar un minut, atunci o să simțim cu toții că primul pas a fost făcut și se pot reclădi multele etaje ale conviețuirii comune, care au fost dărâmate de cutremurele neîncrederii reciproce.

Cât de idealistă este această cerere îndreptată către vârfurile politice din Ungaria și România de a urma modelul reconcilierii franco-germane?

Oricum, modelul este dat, este făcut de alții – s-a născut datorită muncii altora. Politicienii din Ungaria și România nu ar trebui să facă altceva decât să-l folosească, pe gratis. E ca și cu antidotul: pacientul poate fi vindecat cu antidotul gratuit, dar doctorii nu-l folosesc din anumite motive de orgoliu.

Cunoscând subinformarea și influențabilitatea maselor din Ungaria și România, o campanie oficială pro-reconciliere ar avea efecte pozitive. Dacă ar exista PRIORITATEA RECONCILIERII – ca și alte multe și diluate „priorități” sloganizate –, atunci ar fi limpede și pe ulițele cătunelor: a venit timpul reconcilierii oficiale. „Domnii se împac” – cum spune Ioan și János lângă căruță. Și atunci când Statul Român și Statul Ungar vor sugera – „oficial” –, că a sosit timpul reconcilierii moderate și modelate dinspre cele mai înalte niveluri politice, atunci și noi, civilii, vom putea lucra mai eficient la crearea legăturilor dintre cele două comunități. Vom putea munci cu speranța că cele două state vor colabora nu numai din constrângeri geopolitice, ci și datorită renașterii unei empatii reciproce vechi – o empatie etnică reciprocă, existentă mult timp în Transilvania, ba chiar caracteristică pentru conviețuirea din această regiune istorică.



Așa începe o reconciliere reală


În cadrul acestei reconcilieri „oficiale” se poate face inventarul cerințelor, drepturilor, obligațiilor, comemorărilor, bucuriilor, nedreptăților, războaielor, atrocităților, drapelelor, autonomiilor, stemelor, farmecelor – și mai ales al puținelor geamuri deschise spre un viitor comun.

Dar atenție la geamuri și la orizont. Și ungurii, și românii au tendința de a căuta înverșunat drepturile conviețuirii pașnice departe de casă, pe meleaguri total străine, ba chiar artificiale – la Bruxelles sau Strasbourg –, deși la doi pași de ușile noastre de toate zilele, cu o întindere de mână peste gardul masiv de lemn de stejar, s-ar putea rezolva mult mai multe.

 




Sus