Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Kontakt / Un premiu Nobel pierdut la Kolozsvár

Un premiu Nobel pierdut la Kolozsvár

Când trec printre clădirile universitare din fosta grădină Mikó – cunoscute acum ca și clădirile Facultății de Biologie, Geografie și Geologie – nu pot opri ispita de a mă lăsa purtat de valurile nostalgiei. Este vorba de o nostalgie dublă, compusă – biologic vorbind – dintr-o parte externă și una internă. Cea internă este una personală.

Îmi aduc aminte de zecile de examene susținute aici în anii 80, majoritatea în limba maghiară, restul în limba română, din materii ale științelor naturii. În multe cazuri nu prea te descurcai nici în română nici în maghiară, deoarece determinarea plantelor sau animalelor era în limba latină.

Eu învățam numele plantelor în trei limbi. În maghiară, ca să pot preda la secția maghiară (și să mă alint cu frumoasele denumiri venite parcă din miturile stepelor infinite: héjakút mácsonya, szarvaskerep; în română, ca să pot dialoga cu copii români de la țară, și în latină, ca să...pot conversa despre botanica sistematică oriunde în lume.



Dipsacus laciniatus (héjakút mácsonya;varga ciobanului) și Lotus corniculatus (szarvaskerep; ghizdeiul mărunt)


Ore și ore am stat în curtea închisă între cele două clădiri, gândindu-mă la nota de trecere (nu era ușor să treci examenele nici la nevertebrate nici la botanică sistematică).

Rușine însă, că atunci, în anii 80 nimic nu știam de atmosfera maghiară a acestei „grădini”. Nu știam că terenul a fost donat Asociației Muzeului Transilvan (Erdélyi Múzeum Egyesület – EME) de generosul conte Mikó Imre (al cărui bust se mai găsește și azi la intrarea în „grădină”), și că aceste clădiri făcute de statul ungar (excepție fiind „vila Mikó”, sâmburele raiului ștuiințific clujean de la începutul secolului, care era proprietatea contelui Mikó) poartă amprenta savantului Apáthy István.

Pomenind de Apáthy István ajung cu această relatare „științifico-lirică„ la partea externă a nostalgiei mele care mă copleșește între aceste clădiri. Aceasta se referă la foștii mei profesori, dar și la aceia, care au pus bazele științelor zoologice moderne la Cluj, în cadrul Universității Ferenc József, predecesorul UBB.

                                                                                             ***
Nagy Nándor așa descrie pe scurt viața lui Apáthy István în Collegium Biologicum 1998, vol. 2., 91-96:

“István Apáthy a fost unul dintre cei mai renumiți biologi maghiari, care a trăit și a lucrat în Cluj. S-a născut pe 4 ianuarie 1863 la Budapesta. A terminat studiile superioare în 1885 la Budapesta. Din 1886 până în 1889 a studiat și a făcut cercetări la renumita Stațiune Zoologică din Napoli, Italia.

După întoarcere este numit profesor la Universitatea "Francisc Iosif" din Cluj, azi Universitatea "Babeș-Bolyai". Aici el înființează Institutul Zoologic, a cărei clădire azi găzduiește Catedrele de Zoologie, Fiziologie Animală, Ecologie și Genetică, precum și Institutul de Speologie.

Apáthy a descoperit hirudina și a fost renumit în toată lume pentru noile sale tehnici de microscopie și de preparare aplicate în domeniul histologiei. În timpul activităii sale Institutul Zoologic din Cluj a devenit unul dintre cele mai vestite din Europa.

El este propus și pentru premiul Nobel pentru descoperirile și teoriile sale științifice, mai ales în domeniul neurohistologiei, dar discuțiile legate de contiguitate sau continuitate privind comunicarea neuronală sunt "câștigate" până la urmă de Ramon y Cajal și nu de Apáthy. Cajal a și primit premiul Nobel.

Apáthy pe timpul șederii sale la Cluj a fost ales de trei ori decan și a fost și rector al Universității pentru un an. În anul 1918, la sfârșitul războiului a fost numit guvernator al Transilvaniei de administrația ungară, iar în 1919 a fost întemnițat pentru un an de administrația română, drept urmare a poziției sale deținute. A murit pe 22 septembrie 1922, la Szeged, Ungaria.”
   
                                                                                  ***

Iată un premiu Nobel pierdut la Kolozsvárul de atunci, azi: Cluj-Napoca. Dacă primea și el acest premiu, lista „Nobeliștilor” savanți maghiari – sau de origine maghiară – ar fi fost și mai lungă.

Însă umbra uriașă a lui Apáthy István cade nu numai pe primele scări ale „vilei Mikó” sau celelalte scări care leagă etajele clădirilor universitare concepute și administrate de el, ci și pe agenda de lucru a urmașilor săi.
  

Iată că Asociația Apáthy István Egyesület și în 2015, la o distanță de un secol de la perioada de aur a histologiei clujene cunoscută în lumea toată, surprinde lumea cu afinitatea sa pentru nou, pentru modern.

Urmând ars poetica lui Apáthy István – conform căruia știința nu trebuie să se retragă în laboratoare, ci trebuie să țină legătura cu lumea, explicând cu răbdare tainele științei oamenilor de rând –, cei de la asociația denumită după acest gigant al histologiei concep proiecte educative de o rară familiaritate.

Pe http://clujbird.ro/index.php?lang=ro putem citi de exemplu despre „transmisia în direct despre viața unui cuib de vânturei de pe acoperișul unui bloc din cartierul Mănăștur”:

„Asociația Apáthy István Egyesület vă invită să urmăriți momente intime din viața unei perechi de vânturel roșu pe pagina oficială a proiectului “Păsările Clujului în direct”, www.clujbird.ro. Imaginile sunt transmise în direct, zi și noapte de o cameră web, amplasată în dreptul unei cuib de vânturel situat sub acoperișul unui bloc din cartierul Mănăștur, Cluj-Napoca.

Vânturelul roșu este una dintre numeroasele specii de păsări (pescăruș, pițigoi, huhurez, ciocănitori), care s-a adaptat condițiilor urbane și formează parte integrantă a biodiversității orașelor și a vieții noastre. Este o specie diurnă, un răpitor de zi, care contribuie semnificativ la reducerea populațiilor de insecte, rozătoare mici, a broaștelor, șopârlelor fiind protejat atât de legislația europeană cât și de cea națională.”

                                                                            ***

Iată, că acum, când mă uit la puii care moțăie, nostalgia mă cuprinde și a treia oară. Acum nu mai cred de cuviință să o definesc mai pe limbajul biologilor, ca una nici externă nici internă ci mediană. Aș defini-o ca o nostalgie înaripată, cu oase pline de aer: pneumatice.



Ei, dacă aș putea zbura măcar o dată peste fosta grădina Mikó, acompaniat de vânturei, căutând urmele acestui savant. Acestui om deosebit, despre care nu se prea vorbește nici chiar în cercurile științifice. Cât despre ridicarea unui bust de al său, nici nu mă gândesc.

Ar merita mult mai mult acest Apáthy István. Un altfel de premiu Nobel. Un premiu Nobel al recunoștinței locale – regăsite.








Sus