Duminică, 25 August 2019
Duminică, 25 August 2019


Kontakt / Contele și Dunărea

Contele și Dunărea



În zilele noastre este normal ca Dunărea să fie navigabilă pe toată lungimea sa. Acum aproape două sute de ani acest lucru era însă aproape imposibil datorită porțiunii extrem de periculoase din zona Porților de Fier. Bancurile de nisip și stânci stârneau vârtejuri periculoase ale apei care făceau imposibil navigarea printre ele. Unele stânci nici nu erau vizibile, iar volumul uriaș de apă care la Belgrad avea o lățime de 2 kilometrii aici era nevoit să-și forțeze trecerea pe o deschidere de numai 150 și 170 de metrii între doi pereți de stâncă. Aceste condiții erau vizibile pentru orice călător din secolele trecute.

Unul dintre acești călători, contele Széchenyi István, care însă a realizat că dacă omul vroia să deschidă Dunărea comerțului și a turismului european apele trebuiau să fie îmblânzite, spunea:
“Fluviile nu se vor aranja și nici nu se vor lega de ele însele. Pentru aceasta vor fi necesare mâini, multe mâini într-o armonie guvernată de știința adevărată.”

Contele Széchenyi István (1791-1860) s-a născut într-o veche familie nobiliară maghiară la Viena. Tatăl său, Ferenc, era mare patron al culturii. Tânărul conte și-a ales cariera de militar și a luptat cu distincție în Bătălia Națiunilor din 1813 de partea Coaliției care l-a învins pe Napoleon. Era un tânăr căpitan de husari care datorită vitejiei sale a primit cele mai mari distincții militare de la capetele încoronate ale Europei.

Cariera de militar după sfârșitul războaielor napoleoniene nu oferea însă destule posibilități tânărului Széchenyi. S-a lăsat de viața de soldat și împreună cu prietenul lui, baronul ardelean de la Jibou, Wesselényi Miklós, a pornit să vadă lumea.

Cei doi au colindat prin Europa în lung și în lat. Au vizitat Anglia, pe atunci cea mai dezvoltată țară din lume, dar și Imperiul Otoman muribund. În timpul acestor călătorii cei doi au realizat că țara lor era foarte înapoiată. Drumurile erau aproape inexistente, industria lipsea cu desăvârșire. Tânărul conte care până atunci nu vorbea nici măcar limba maghiară, a hotărât că își va dedica viața și averea în folosul patriei sale.

Așa a ajuns Széchenyi cel mai mare susținător al reformelor sociale și economice pe teritoriul Regatului Maghiar. A fondat Academia Maghiară, a promovat proiectul construiri primului pod permanent pe Dunăre din Ungaria, dar a fost și un mare promotor al reformelor sociale, al egalității în drepturi și obligații între toți supușii Coroanei Maghiare. Era ferm convins că reformele trebuie realizate treptat și în acord cu Viena.



                                  Academia Maghiară - fondată de contele Széchenyi István

Pe plan politic, considera că era esențial să se realizeze o înțelegere între poporul maghiar și celelalte naționalități conlocuitoare altfel se va ajunge la un război civil. Fricile lui s-au adeverit odată cu ascensiunea carierei politice al lui Kossuth Lajos.

Széchenyi a observat că în Europa drumurile fluviale și terestre erau arterele economice ale țărilor, dar și medii de desfășurare a turismului. Dunărea era una dintre arterele principale ale Europei dar din cauza condițiilor periculoase din zona Porților de Fier, Dunărea de Jos era practic deconectată de la acest circuit european. Contele a îmbrățișat regularizarea fluviului în același timp cu proiectul construcției Podului de Lanțuri între Buda și Pesta (aceste orașe încă erau entități independente pe cele două maluri ale Dunări).



                                                   Podul Széchenyi-Lánchíd, Budapest


Ca un prim pas în anul 1830, Széchenyi a călătorit cu vaporul până la Istanbul în ciuda pericolelor. L-a angajat pe inginerul Vásárhelyi Pál care lucrase deja la studierea Crișurilor. El s-a dedicat muncii pe Dunăre începând cu anul 1833.

Condițiile de lucru erau foarte grele, bancurile de stânci trebuiau dinamitate și nici curentele schimbătoare nu-i ajutau pe cei 100 de mineri și miile de muncitori obișnuiți. Széchenyi a devenit împuternicitul regal al muncilor de regularizare a Dunării de Jos.



                                              Drumul lui Széchenyi - sub apele uitării


Pentru a facilita lucrările, Széchenyi a trimis un clopot submersibil care purta numele de Vidra. Acest instrument era de fabricație engleză și putea fi folosit și ca transportor de piatră (lucrul interesant este că acest conte l-a testat un instrument similar în timpul vizitei în Anglia).

Banii pentru proiect au fost asigurați printr-o intensă activitate de lobby efectuată de către conte de prin tot imperiul habsburgic. A reușit să-l convingă pe palatinul Ungariei, Iosif de Habsburg, să aloce o parte  din veniturile provenite din exploatările de sare. Dacă acest venit lipsea, contele se împrumuta la băncile vieneze.

Din păcate însă în anii 1840 lucrările s-au împotmolit datorită lipsei de interes și a suspiciunilor tot mai intense ale Curții de la Viena care vedea semințele rebeliunii în aproape orice activitate reformistă fie și ea complet apolitică ca regularizarea traficului de pe Dunărea de Jos.



Cu toate acestea, s-a construit deja un canal navigabil de 3 kilometrii lungime și adânc de 3 metrii care a permis înființarea unor rute fluviale până la Istanbul. Pe lângă acestea s-a construit și drumul Széchenyi pe mal.

Széchenyi a fost foarte dezamăgit nu numai de situația nefastă în care s-a ajuns cu proiect dar și de dezvoltările politice din Imperiu. În timpul revoluției din 1848-1849 s-a retras complet din viața publică, murind cu mintea tulbure la sanatoriul de la Döbling. Marele lui rival politic, Kossuth, l-a intitulat pe contele reformist ”cel mai mare maghiar”, prea puțin pentru un om care evitând sloganele demagogice și dezbinătoare a lucrat din răsputeri pentru a ridica țara și poporul din mocirla unui feudalism tardiv.

Eforturile de la Dunărea de Jos au fost finalizate în anii ’90 ale secolului al XIX-lea. Asigurarea navigabilității fluviului nu era în interesul României și a Serbiei, astfel numai Imperiul Austro-Ungar era singurul care a dedicat resurse pentru a facilita transportul pe Dunăre din această zonă.

Memoria contelui Széchenyi a fost imortalizată printr-o tăbliță cu o inscripție simplă amplasată la kilometrul 973,3 al Dunării.


Drumul Széchenyi și tăblița comemorativă. Acum se găsește sub apă. Așa se naște istoria submersă, așteptând noua generație a istoricilor, pentru a ieși la lumină.

Tăblița din 1885 a fost acoperită de valuri împreună cu drumul realizat la insistențele lui Széchenyi odată cu ridicarea hidrocentralei de la Porțile de Fier. Tăblița comemorativă al împăratului Traian a fost mutată mai sus de către guvernul sârb, dar cea a lui Széchenyi a fost lăsată acolo unde era de către partea românească. Motivele nu erau de ordin tehnic sau economic, pur și simplu memoria celui care s-a dedicat lucrărilor de care au beneficiat nu numai firmele maghiare s-a dorit a fi uitată.

Că la urma urmei era doar un grof maghiar... 





Sus