Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Kontakt / Tati, arborăm și noi steagul?

Tati, arborăm și noi steagul?

Stau cu fiică-mea de patru anișori în mașină. Așteptăm să se întoarcă soția de la cumpărături. Să treacă timpul, povestim, când la un moment dat fiică-mea îmi adresează o întrebare:

– Tati, steagul ăla de pe stâlp ce fel de steag este?
Îmi întorc privirea către locul indicat și observ drapelul fluturând în adierea blândă a vântului de primăvară.
– Este steagul național al românilor – îi răspund fetiței.
– Frumos steag au românii! Roșu, galben și albastru... – spune sinceră copila.
– Da, este frumos, doar că ordinea culorilor acelui steag nu este roșu, galben și albastru, cum majoritatea oamenilor cred și spun, ci invers: albastru, galben și roșu... Enumerarea se începe întotdeauna de la lance.
– Îmi plac culorile astea... – spune din nou fetița.

  

Nu i-am mai explicat că această ordine a culorilor o găsim și la articolul 12, aliniatul 1 din Constituția României, articol ce se referă la simbolurile naționale. Mai are timp să se edifice în acest sens.
După câteva clipe de liniște, fetița îmi adresează o nouă întrebare:

– Tati, steagul nostru, al maghiarilor, ce culori are?
– Roșu, alb și verde. Doar că pe steagul maghiarilor de pretutindeni culorile sunt dispuse în fâșii orizontale, nu verticale.
– Frumos steag avem și noi…
Tocmai mă liniștesc că am clarificat lucrurile, când fiică-mea mi se adresează din nou cu mare entuziasm:
– Tati, să arborăm și noi acasă steagul nostru!

Sincer vă spun, nu prea am știut ce să-i răspund fiicei. Am încercat să canalizez discuția noastră spre alte tărâmuri, căci dorința ei, oricât de sinceră, logică, curată și firească ar fi, nu se poate satisface. Dacă aș arbora în curte steagul meu național, chiar și alături de steagul național al românilor, ceea ce în unele țări situate mai la apus de noi este o practică obișnuită, chiar firească, aș deveni ținta atacurilor vecinilor sau chiar a autorităților. De ce (sau, mai bine spus: pentru ce) să-mi asum un asemenea risc? Mai ales că prin firea mea nu prea sunt un mare „fan” al simbolurilor naționale.

Le respect, le apreciez – dacă sunt folosite în limitele bunului simț –, dar cam atât. Nu le dau prea mare importanță, întrucât aceste simboluri sunt create de către oameni, și uneori ele nu fac altceva decât să-l îngrădească, să-l închidă pe cel care le folosește între granițele fanatismului orb. Steagul trebuie să fluture în voie, sunetele imnului trebuie să zboare libere către sufletele oamenilor, doar așa își au rostul.

Îmi amintesc, cu ani în urmă un cunoscut de-al meu din țara vecină s-a supărat până la sânge pe mine, fiindcă de revelion, la intonarea imnului național al Ungariei nu m-am ridicat în poziție de drepți. Patriotismul meu nu se traduce prin asemenea gesturi. Patriotismul meu nu este un patriotism specific secolelor anterioare și nu este legat strict de granițe trasate prin tratate internaționale, granițe care seamănă leit cu însemnarea instinctuală a teritoriului de către animalele sălbatice. Pe noi, oamenii, tocmai gândirea ar trebui să ne situeze deasupra necuvântătoarelor. Dar, din păcate, în această privință nu ne prea diferențiem de animale. Ba mai grav, nu instinctul ne împinge să facem rău semenilor, acțiunile noastre sunt premeditate!

Și totuși, un tată nu poate rămâne indiferent în fața dorinței fiicei sale. Și iată, am și găsit soluția. Am pe undeva un steguleț roșu, alb, verde, l-am primit în preajma alegerilor, alături de un pix. Am să „arborez” acest steag în casă, pentru a face pe placul fiicei mele, care încă nu știe cât de răi pot fi uneori oamenii. Ba mai mult, cu această ocazie am să declar casa mea teritoriu maghiar autonom, unde limba oficială este maghiara. Căci casa în care locuiesc, construită în 1923 de către străbunicul meu, este de mult teritoriu autonom maghiar, și va mai rămâne o perioadă bună de timp...

 




Sus