Sâmbătă, 20 Aprilie 2019
Sâmbătă, 20 Aprilie 2019


Kontakt / Aiși avem de toace, iară sârbii ne ajută

Aiși avem de toace, iară sârbii ne ajută

În trecut, am fost de mai multe ori în Banatul sârbesc, dar de fiecare dată doar l-am traversat de la Biserica Albă la Cuvin, îndreptându-mă spre destinații mai îndepărtate din Balcani. De la primul contact, am înțeles că aici se regăsește, în bună măsură, Banatul copilăriei mele. Oriunde ai privi, rânduiala „ca la neamț în șpais” îți încântă ochii și îți umple sufletul de admirație, cu toate că datorită tragicelor evenimente petrecute în cursul ultimei conflagrații mondiale, șvabii au dispărut din aceste locuri cu mult înaintea celor din partea românească.

  

Am intuit și după discuții cu localnicii, am avut certitudinea că această stare de fapt se datorează modului în care mareșalul Tito a înțeles să conducă Iugoslavia. Cu bune și cu rele, acesta a fost un mare om de stat, respectat de toată suflarea Banatului, de la Dunăre la Mureș. Faptul că la vremea respectivă, regimul comunist al lui Tito a înțeles că impunerea colectivizării forțate constituie o samavolnicie, a împiedicat dezrădăcinarea și împlicit, pierderea tradițiilor. Pe scurt, în Banatul sârbesc vezi și azi paori ce se gospodăresc la fel ca moșii lor.

Vizita pe care am făcut-o acum două zile la Uzdin, nu departe de Novi-Sad, a însemnat pentru mine cu mult mai mult – pășeam în Capitala spirituală a românilor din Banatul sârbesc unde am avut cinstea de a fi invitat la Simpozionul Oameni de seamă ai Banatului – Ediția XIX.

Ce pot să vă spun? Pe drum, mergând și pe artere secundare, mai ajungeai și prin locuri în care marcajele erau scrise doar cu chirilice și în vreo două rânduri am fost nevoit să mă asigur că nu m-am abătut de la drum. Prima dată, după ce am fost întrebat dacă nu vorbesc slovaca, am fost lămurit în sârbă și mi s-a urat în engleză să mă simt bine alături de românii mei, iar a doua oară, un bătrân mi-a dat informațiile necesare în maghiară.

Ajuns la destinație, din momentul în care m-am dat jos din mașină, m-am simțit ca acasă, deși mă aflam la circa o sută de kilometri de granița României. Sentimentul era cu atât mai puternic, cu cât, prin apropiere, clipocește Timișul ce scaldă și grădina casei în care am crescut.

Mă aflu încă sub imperiul emoției ce m-a năpădit cu ocazia scurtei vizite și-mi vine greu să vă descriu localitatea, așa că îl voi parafraza pe un bănățean de seamă – Petrică Moise: „sat mându ca o icoană, sat din pusta bănățană”, locuit de oameni „buni dă lucru și givan”. Chiar în fața Centrului Cultural Român veghează bustul lui Eminescu, iar steagul românilor flutură lângă cel al Serbiei. Mai mult, în această comună, unde covârșitoarea majoritate a populației o reprezintă românii, toate tăblițele, inclusiv cele de la capătul străzilor sunt bilingve.

Nu mă sfiesc să recunosc că mă simțeam într-o oarecare măsură rușinat, fiindcă în acel moment am priceput cum este normal să fie tratată o minoritate.

Oamenii aceștia aveau de toate – stare materială bună, Casă românească, sală de spectacole frumos rânduită, editură, ziare în limba română și câte și mai câte.

Eu sunt un fin observator al detaliilor și nu cred că m-am înșelat atunci când analizând chipurile oamenilor ce sporovăiau în dulcele grai bănățean, în fața unui ștampăl de răchie, am sesizat doar mulțumire.

În momentul în care i-am întâlnit în carne și oase pe doi dintre conducătorii spirituali ai acestor bănățeni, până atunci doar „prieteni virtuali” – Vasile Barbu din neamul baronilor de Uzdin și Ionel Stoiț, am înțeles și mai multe.

Acești oameni, deși sunt naționaliști când vine vorba de limba română și tradițiile înaintașilor, sunt foarte toleranți în relațiile interetnice. Sincer, nu am putut să nu mă gândesc la Eftimie Murgu și la modul în care acesta a găsit cu cale să rezolve, fără arțag, doleanțele conaționalilor săi în învolburatul an 1848.

În cadrul lucrărilor simpozionului au luat cuvântul autori din România și din Banatul sârbesc, fiind evocate mai ales personalități și evenimente ce aparțin istoriei comune; s-au dat interviuri și s-au împărțit diplome. Din păcate, la aceste manifestări este multă agitație și participanților nu le rămâne timp suficient pentru discuții particulare.

În cursul mesei dinaintea plecării, unde gazdele ne-au omenit cu pește gătit iscusit, Ionel Stoiț mi-a spus: „precine, noi d-am sta șinși ani într-o celulă, la liberare tăt n-am găta ce avem a ne dzișie” și avea dreptate.

La plecare, pe când ne strângeam mânile lângă mașină, totuși, l-am întrebat direct despre viața sa ca minoritar în Vojvodina și mi-a răspuns în felul următor: „Aiși avem de toace, iară sârbii ne ajută. Vorbim în șie limbă vrem și ne pucem păstra identitatea.

Mai vinie câce unu’ din România să ne învețe șie drepturi să cerem dă la sârbi, dă-mi vine să-i dzic că n-ar fi rău dacă minoritățili dân România ar avea drepturi câce avem noi în Vojvodina.

Să-nțeleagă tăt natu’ că sufletu’ și limba ni-i dincolo, cu frații, da viața ni-i aiși, lângă sârbi”.

Am plecat din Uzdin mai înțelept. Tot drumul până la Cluj, am purtat un dialog interior cu prietenii de care tocmai mă despărțisem și pe măsură ce timpul trecea și mă apropiam de casă, iritarea mea sporea.

Pe la Călan, mi-a venit în minte că locul pe care tocmai îl vizitasem este în vecinătatea Zemunului unde s-a stins, apărând Regatul Ungariei și implicit pe valahii și sârbii ce trăiau între granițele sale, un remarcabil ardelean. Pe moment, m-am decis să mă abat pe la Hunedoara și să revăd castelul ce i-a aparținut.

Intrând și traversând orașul și mai ales trecând pe lângă vechea oțelărie, mai că tremuram de nervi. Apoi, am intrat în parcul castelului, am traversat podul, am ajuns în curtea interioară și timp de două ore m-am preumblat prin toate cotloanele fortăreței. Curățenia ce domnea în interior dar și în văile exterioare, acoperișul în mare parte reparat, precum și inscripțiile în română și maghiară au avut darul de a mă mai liniști.

Lăsând castelul în urmă, mi-am continuat drumul spre Simeria printr-un loc prin care nu mai călcasem și unde eram convins că trăiesc doar români. Tăblițele bilingve de la intarea în câteva localități mi-au demonstrat contrariul. Între timp durerea de cap mă lăsase și devenind brusc mai optimist m-am gândit că poate mai avem o șansă.






Sus