Joi, 21 Septembrie 2017
Joi, 21 Septembrie 2017


Kontakt / 2015. Țelurilor comune ale Ungariei și României

2015. Țelurilor comune ale Ungariei și României

La o masă rotundă recent organizată la Târgu-Mureș cu prilejul aniversării a 25 de ani de la conflictul interetnic sângeros din 20 martie 1990, fostul președinte al României, Emil Constantinescu a menționat un lucru interesant despre evoluția generală a relațiile româno-maghiare. S-a referit la țelurile comune actuale ale celor două țări, mai exact la... lipsa țelurilor majore comune. Atunci, când ambele țări erau angajate în cursa pentru integrarea euro-atlantică, relațiile la nivel înalt și de guvern erau bune, chiar foarte bune.

Gesturile de amabilitate diplomatică, ceea ce contează foarte mult pe balanța manegementul comunicativ cu masele, erau destul de numeroase de ambele părți. De reținut pe acest plan cea a Ungariei, prin sprijinirea necondiționată a integrării României în structurile amintite – spunea fostul președinte al României.

Citind aceste rânduri al fostului președinte, m-am gândit să compar câteva repere strategice ale Ungariei și României, pentru a vedea, dacă aceste declarații sunt doar artificii politice, sau au un substrat real.

Într-adevăr, au trecut vremurile ședințelor guvernamentale comune, care puneau bazele unei strategii comune politice și economice. În 2005 a fost la București, în 2006 la Budapesta, în 2007 la Sibiu și în 2008 la Szeged. Despre aceasta din urmă, ziarele românești sintetizau la vremea aceea:

„Guvernele României și Ungariei se reunesc marți la Szeged, în cea de-a patra ședintă comună, pe agenda discuțiilor figurând proiecte precum calea ferată de mare viteză Budapesta - București - Constanța, proiectul Nabucco si fluidizarea traficului la frontiera comună, informează NewsIn.”

Se mai discuta despre stadiul realizării altor proiecte comune de infrastructură rutieră, precum coridorul IV Paneuropean, autostrada Bors-Brașov, drumul expres Vaja - Petea - Satu Mare - Baia Mare, dar și stadiul punctelor de joncțiune a autostrăzilor din cele doua țări. Cele două state doresc, de asemenea, să pună în practică un procedeu de vânzare a rovignetelor românești pe teritoriul Ungariei și a celor ungare pe teritoriul României.”

   

Aceste ședințe de guvern (patru la număr) au avut și un rol comunicativ important, deoarece sugereau maselor, că iată, noi care suntem „sus”, vă dăm exemplu vouă, că această legătură între România și Ungaria, respectiv români și maghiari, sunt pe calea cea bună. Că dacă nu ar fi așa, nu ne-ați vedea împreună la ședințe comune de guvern, ci ne-ați găsi pe frontul gălăgios al declarațiilor de presă și a eternelor învinuiri reciproce, începute cu istoria, apoi cu drepturile minorităților, șamd.
Iată câteva declarații din această perioadă a ședințelor comune guvernamentale româno-maghiare:

La Budapesta, premierul Tăriceanu spunea:

Ședințele de guvern romano-ungare sunt clădite în spiritul unei reconstrucții istorice pe care aveam datoria să o realizăm, după modelul franco-german, model care a dat nu numai acest exemplu, ci a pus și piatra de temelie a proiectului european”.

În replică, despre summit-ul din 2007, ministrul de externe de pe atunci, Cioroianu, făcea următoarea precizare:

Am stabilit ca această ședință sa fie una foarte pragmatica și aplicată pe subiecte foarte concrete, deoarece celelalte două au avut mai mult o valență simbolică, fără să fie prea aplicate pe subiecte de mare interes”.

                     


Deci iată, cel puțin până în 2008 relațiile româno-maghiare la nivel guvernamental erau foarte bune – chiar exemplare pentru alte țări, unde greutățile trecutului istoric se aștearnă molcom pe drumul comun a reconcilierii.

Apoi, cu încetul, au început alte vremuri. 2015 găsește deja România și Ungaria departe de ideea necesității colaborării pragmatico-simbolice.

Discutând cu un diplomat polonez (cu origini maghiare) și prezentând aceste idei despre care scriam mai sus, am fost întrebat: Csaba, spune-mi tu mie o singura tematica strategică, despre care se poate spune, că acum, în 2015 este comună și pentru guvernul ungar, și pentru cel român.

Ei, nu prea am găsit.

Politica minoritară – care ar putea să fie comună, sau asemănătoare, deoarece și Ungaria și România au comunități minoritare mari în țările vecine – este total diferită. Ungaria luptă din răsputeri pentru minoritățile sale, asumând critici negative vehemente din partea multor țări, România însă duce o politică neclară pe această temă, minimalizând problemele românilor din Ucraina, pentru simplul fapt, că eventualele luări de poziții pentru autonomia Bucovinei de Nord, ar isca neplăceri statului român.

Până ce Ungaria caută toate căile pentru a găsi cea mai bună rezolvare pentru minoritățile sale (autonomii teritoriale, campanie de informare a maghiarilor de rând despre frații lor de peste hotare, fondarea instituțiilor care trimit bursieri in diaspora maghiară din toate colțurile lumii), România duce o politică mai mult ca neclară, evitând tematicile de autonomie într-un fel așa de tranșant, încât nici autonomia Voivodinei – ceea ce asigură limbii române statul de limbă oficială – nu a însemnat o știre extraordinară pentru stat, presa minimalizându-i importanța.

E o diferență enormă și în politica de comunicație pe tema minorităților lor. Ungaria informează cu lux de amănunte (practic în regim semiintern) despre toate evenimentele din lumea maghiarilor din Slovacia, România, Serbia, Ucraina, Croația, existând rețele oficiale de presă (curierat, redacții externe, corespondenți oficiali, etc.), până ce România nu comunică aproape deloc cu românii din Serbia (nu există reportaje despre ei în cotidiane), iar despre românii din Ucraina primim vești mai ales prin canale civice, ong-uri, scrisori bucovinene și alte căi de amatori, de parcă am fi în anii 60.

Diferă clar și atitudinea Ungariei respectiv României față de evenimentele care au dus la izbucnirea războiului ruso-ucrainean și la formarea așa numitei psihoze pozitive rusești (psihoză motivantă de război).

Este vorba de acea zi (23.feb.2014), când Rada Supremă a Ucrainei a anulat legea privind principiile politicii de stat în legătură cu limbile minorităților, adoptată de parlament în iulie 2012. În virtutea acestei legi, româna,maghiara, rusa și alte limbi aveau statut de limbă regională în zonele în care etnicii respectivi formau o comunitate suficient de mare).



   

                                                              Sursă: DIGI24

Despre această anulare – care practic a dat nuanțe etnice conflictului ruso-ucrainean – nu prea se vorbește în România, până ce Ungaria atenționează frecvent Ucraina despre drepturile minorităților, deși pentru acest gest este criticată de multe țări europene.

Nu prea există strategii comune româno-maghiare nici pe tematicile politicii externe. Ungaria în cadrul V4 își crează o politică externă proprie – o politică externă care este cataloghizată de România ca una egoistă .

Chiar și calibrul problemelor de image este foarte diferită. Ungaria își apără image-ul în Europa pe tema legilor și acțiunilor guvernamentale considerate nedemocratice de partidele europene de stânga-liberală, iar România este nevoită să se apere pe tema imigraționismului de profesie”, ceea ce i-a adus României o pată uriașă neagră.

Deci, stimați cititori, după cum vedem, fostul președinte al României, Emil Constantinescu pe drept a menționat lipsa scopurilor comune româno-maghiare în menagementul posibilităților de relansare a colaborărilor la nivel înalt româno-maghiare.

Acesta nu este un mesaj încurajator acelora, care vor să înlesnească dialogul româno-maghiar.











Sus