Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Kontakt / Legi, cutume, învățământ – maghiari și români

Legi, cutume, învățământ – maghiari și români

Nu de mult am participat la o dezbatere pe tema învățământului în limba maghiară. Discuțiile s-au purtat, în general, vis-a-vis de realitățile din județul Maramureș, iar, în particular, raportat la situația existentă în localitatea Seini (Szinérváralja), localitate situată la răscruce de drumuri, unde secția maghiară (grupele de grădiniță și clasele I-VIII.) funcționează sub tutela liceului din localitate, neavând personalitate juridică proprie, dar separat, într-o clădire retrocedată cu un deceniu în urmă bisericii romano-catolice.

   

Seini (Szinérváralja) - secția maghiară (grupele de grădiniță și clasele I-VIII.) funcționează sub tutela liceului din localitate, neavând personalitate juridică proprie, dar separat, într-o clădire retrocedată cu un deceniu în urmă bisericii romano-catolice.

Învățământul în limba maghiară are o istorie îndelungată la Seini. Între anii 1753 și 1790 preot al bisericii romano-catolice construite în 1421 era Kalcsó János. Mulțumită lui știm că în localitate funcționa școală catolică chiar înainte de reorganizarea parohiei, adică și înainte de anul 1748, când învățător era un anume Szászsebesi Sámuel.

Ba mai mult, știm că se studia: scrierea, citirea, Biblia, cathechizmul, matematica și istoria. În 1777, școala avea două încăperi, în una locuia învățătorul. Mai târziu, s-a înființat și o școală de învățători. Școala catolică a fost desființată în 1920.

Între 1920 și 2004, clădirea a mai funcționat ca școală, ajungând însă într-un stadiu avansat de degradare.



                                                  Clădirea școlii înainte la retrocedare


După retrocedare, clădirea – prin efortul reprezentanților celor două culte istorice (romano-catolică și reformată), a autorităților locale, a reprezentanților orașului înfrățit din Ungaria (Sárvár) și nu în ultimul rând a părinților, a comunității maghiare locale – a fost renovată, redotată și chiar extinsă, ajungând să fie azi una dintre cele mai frumoase instituții de învățământ din zonă. Vara, dacă treci prin fața clădirii, nu vezi geam care să nu aibă pe pervaz cel puțin o muscată roșie, holul este plin de fotografii vechi, întâmpinând astfel cu o atmosferă aparte vizitatorul, „lambriurile” vopsite poartă amprentele palmare ale elevilor care studiază sau au studiat aici, pereții sălilor de clasă sunt îmbibați de mireasma secolelor...

Până aici totul pare o poveste de succes.

Problemele survin însă atunci când analizăm datele referitoare la școlarizare. Statisticile ultimilor ani, sau chiar decenii ne arată că numărul copiilor scade de la an la an, ceea ce pune în pericol viitorul instituției. Această tendință s-a accelerat mai ales în anii de după revoluție. Dureros pentru comunitatea maghiară și mai ales pentru liderii ei este faptul că această scădere a numărului de copii se datorează, în primul și în primul rând, faptului că mulți părinți preferă pentru copii lor instituțiile de învățămant cu predare în limba română, spunând – total eronat – că doar studiind în limba țării, odraslele lor vor avea șanse de realizare.

Experiența însă a demonstrat că și copiii care studiază în limba maternă se vor descurca la fel de bine în viață, dacă nu chiar mai bine decât cei care întorc spatele limbii lor materne. Cel puțin în diasporă, unde limba română – vorba aia – se ia de pe stradă. Iarăși, dacă un copil nu este capabil să învețe sau nu-și dă silința, poți să-l dai la ce școală vrei, căci tot nu va face treabă. Zeci și sute de exemple concrete susțin această afirmație.

Am absolvit clasele primare și gimnaziale la școala cu predare în limba maghiară din localitate.

Primii patru ani am frecventat așa-zisa școală maghiară de azi. Eram 24 de elevi în clasă. Acum trei decenii. Azi pedagogii se bucură dacă pot aduna acel minim absolut necesar de elevi cu care se poate porni o clasă. Dacă nu se întâmplă vreo minune, nu este greu de anticipat că peste câțiva ani vom vorbi la timpul trecut despre învățământul în limba maghiară din Seini...

   

                                                                   Clădirea - azi

Liceul l-am urmat la secția română, întrucât – decizând greu între școala profesională și liceu – m-am hotărât prea târziu să dau admitere la secția maghiară, și astfel am picat examenul. La liceu ajunsesem la un moment dat – la rugămintea profesoarei de limba și literatura română – ca în afara orelor de curs să-i învăț gramatica limbii române pe colegii mei de naționalitate română. E drept, niciodată nu am fost un elev prea sârguincios, învățând mai mult la orele de curs, decât acasă, studiind mai mult ceea ce mă interesa, neglijând ceea ce nu-mi prea era pe plac. De exemplu, romanul Hortensiei Papadat-Bengescu („Concert din muzică de Bach”) l-am citit doar după ce am încasat trei sau patru note de doi pentru refuzul tacit repetat de a lectura romanul.

Astfel am reușit să absolv nu doar liceul, ci și o facultate în limba română. Vroiam să ajung (aproape) cu orice preț ziarist, dar fără a trece pe la Academia „Ștefan Gheorghiu”, despre care numai de bine nu auzisem. Reprezentanții diferitelor redacții m-au sfătuit să urmez dreptul sau ISE-ul. După terminarea liceului, susținând fără succes un examen la facultatea de drept, m-am hotărât să-mi încerc norocul și la filologie (la specializarea maghiară-română) pentru a nu pierde anul, întrucât la drept pe vremea aceea se dădea examenul cu o lună mai devreme față de celelalte facultăți. Astfel am avut la dispoziție mai puțin de o lună să mă pregătesc la limba și literatura maghiară din materia anilor de liceu, fără ca înainte să fi studiat materia.

Au trecut vreo zece zile până mi-am procurat manualele cerute la examen, la urmă fiindu-mi de ajutor preotul reformat din Iojib, jud. Satu Mare. Astfel că, după cum era de așteptat, am picat „cu brio” examenul. Nu m-am dat bătut, până la urmă am reușit să intru la drept și am absolvit facultatea cu note destul de bune.

Anii petrecuți la școala cu predare în limba maghiară – coroborat cu o vastă activitate de corespondent (neremunerat) la diferite publicații – mi-au fost de ajuns să devin redactor la un săptămânal județean în limba maghiară.

Dacă nu învățasem să scriu și să citesc în limba mea maternă, azi cu siguranță aș fi avut un alt loc de muncă, sau chiar nu aș fi avut loc de muncă. Cu toate că o seamă de personalități (scriitori, poeți, redactori) mi-au spus că am talent la scris, limba mea maternă fiind maghiara, nu văd cum aș fi putut să fac față, de exemplu, la un ziar în limba romană.

Gândesc ungurește, scriu în limba maghiară cu ușurință, dar articolele în limba română se nasc foarte greu sub condeiul meu.

După această mică paranteză subiectivă, să revin la tema inițială. Momentan în județul Maramureș sunt cam trei mii de copii maghiari care învață în școli cu predare în limba română. (Cam tot atâția sunt la număr și copiii străzii în județ.) Pare șocant, dar trebuie să spun că aproape jumătate dintre copiii maghiari urmează cursurile școlilor cu predare în limba română. Sarcina noastră, a celor care mai ținem la limba noastră maternă, ar fi să-i dirijăm cumva pe acești copii spre școlile cu predare în limba maghiară.

 Lucru deloc ușor, căci trebuie să ne luptăm cu mentalitatea învechită a unor părinți, mentalitate alimentată de politica asimilaționistă propagată prin diferite sloganuri care nu și-au demonstrat de-a lungul anilor veridicitatea, dar care totuși persistă și azi în mintea unora. Acestor părinți degeaba le explici și le dai drept exemple oameni realizați care au studiat în limba lor maternă, ceața nu se risipește.

Poate asta m-a făcut să spun, cu o supradoză de cinism: ce bine ar fi să reintre în vigoare – cu referire la cei de naționalitate maghiară sau cu înclinație spre această limbă – acea lege a Ministerului Român al Educației, care prevedea că părinții ai căror copii au nume românesc sunt obligați să-și înscrie odraslele la secția română! Mai pe înțelesul tuturor: este vorba de Legea învățământului din 1924, care prevedea: „Cetățenii de origină română, cari și-au pierdut limba maternă sunt datori să-și instruiască copiii numai la școalele publice sau particulare cu limba română de predare.”

Sub pretextul acestui text au fost obligați și mulți părinți maghiari să-și dea copiii la secția română, doar pentru că un anume funcționar a stabilit că numele de familie al copiilor respectivi este de origine română. Așa s-a ajuns, de exemplu, ca doi frați să urmeze școli diferite doar pentru că funcționarul greșise la înscrierea în registru a numelui de familie al unuia dintre copii.

Sunt conștient de faptul că o asemenea lege discriminativă azi nu s-ar putea (re)adopta, cu toate că nici la vremea respectivă teoretic nu se putea adopta, și totuși s-a adoptat. Acea lege era în contradicție cu Tratatul privind minoritățile, semnat la Paris pe data de 9. decembrie 1919. de către reprezentanții României, respectiv cu dreptul la libera folosire a limbii materne. La art. 9. tratatul prevedea:

„Supușii români aparținând unor minorități etnice, de religie sau de limbă, se vor bucura de același tratament și de aceleași garanții în drept și în fapt, ca și ceilalți supuși români. Ei vor avea, în special, un drept egal de a înființa, conduce și controla, pe spesele lor, instituțiuni de binefacere, religioase sau sociale, școli și alte stabilimente de educație, cu dreptul de a întrebuința limba lor proprie și de a exercita liber religiunea lor.”

La fel, sunt conștient și de faptul că pe lângă legi întâlnim și o serie de cutume (legi nescrise), care uneori suprascriu chiar și textele legilor ieșite din parlament. Astfel, militez pentru o astfel de cutumă mai puternică decât legea scrisă, care ar putea fi formulată cam așa: să devină lege nescrisă pentru persoanele cu nume maghiar din România și pentru cei care se simt maghiari, obligația de a-și înscrie odraslele la școlile cu predare în limba maghiară.

Astfel poate s-ar rezolva și problema școlarizării în limba maternă a copiilor maghiari. Dar, după cum am spus, această idee a mea nu trebuie luată prea în serios, trebuie înțeleasă doar ca o idee simbolică, la nivel de cutumă încetățenită în rândul celor care au o altă limbă și cultură decât majoritatea.

Această cutumă însă, din câte se vede, nu prea prinde rădăcini în rândul părinților vizați. Astfel nu ne rămâne altă alternativă decât să așteptăm să se petreacă o minune. Iar dacă lațul se strânge și mai tare în jurul gâtului nostru, va trebui să alegem între două posibile căi de urmat. Fie comasăm clasele, ceea ce, de regulă, atrage după sine o înrăutățire a calitații actului educațional, fie concentrăm învățământul în limba maghiară în centre microregionale, respectiv punem elevii pe drumuri, dirijându-i spre școlile din localitățile mai mari, în cazul de față la Baia Mare.

              

                                                Liceul Németh László - Baia Mare (Nagybánya)

Oricare ar fi varianta aleasă, rezultatul este același: clădirea școlii, încet, dar sigur, își va pierde sufletul, adică elevii. Va sfârși sfâșiată de colții timpului, va ajunge să arate precum a arătat cu un deceniu în urmă.

... Și uite așa, pierderea va fi nu numai de partea maghiarimii, ci și de partea tuturor celor care respectă trecutul și își iubesc cu adevărat pământul natal. Dar să nu fim pesimiști, să sperăm că lucrurile se vor schimba în bine, iar pereții vechii școli vor fi mereu îmbibați de zumzetul copiilor.
 





Sus