Duminică, 25 August 2019
Duminică, 25 August 2019


Kontakt / INVESTIGAȚIE Gábor Deutsch: Secretul zidului (traducerea Vincze Zoltán)

Întotdeauna o poveste, o întâmplare are mai multe variante. Avem aici două dintre istorisirile aceleiași întâmplări, văzute din puncte de vedere diferite.

I.

Anul 1900. Grupul de români și evrei din Petrova acuzați că au jefuit poștalionul de pe Dealul Hera.
Unul dintre cele mai importante jafuri care au avut loc în Maramureș s-a petrecut în anul 1900. Un poștalion care transporta o sumă importantă de bani, a fost atacat și jefuit pe Dealul Hera, vizitiul și jandarmul de pază fiind uciși. În urma anchetei a rezultat că inițiatorul acțiunii a fost evreul petrovean Abraham Husz, care i-ar fi dat de băut țăranului român Ion Mihalca, instigându-ll să comită crima. Alți participanți la acțiune ar fi fost doi evrei purtând numele de Perl și încă doi români, din familiile Bilașcu și Filipciuc.

Cu toții au fost prinși și deferiți justiției, iar grosul banilor a fost recuperat. În final, Husz a fost condamnat și executat prin spânzurare în curtea închisorii din Sighet, Mihalca fiind condamnat pe viață.

Acțiunea a stârnit o mare rumoare în sânul comunității evreiești, ai cărei reprezentanți au susținut că Mihalca a fost principalul vinovat și care au ajuns cu reclamațiile până la împăratul Franz Jozef. Se spune că Abraham Husz ar fi fost primul evreu executat în Imperiul Austro-Ungar.

II.

Secretul zidului

Adevărul nu poate fi îngropat lângă “zid”.

Autor: Gábor Deutsch
Publicat în ”Forrás” - ianuarie 2011
Traducerea: Vincze Zoltán

Povestirea a fost relatată lui Ervin Szerdócz de către Lucia, fiica protagonistului, domnul Szerdócz fiind un bun cunoscător al trecutului localității Sighet, iar noi o redăm aici, pentru voi, Dragi Cititori.

       

Cei ce vizitează cimitirul evreiesc din Sighetul Marmației pot observa, că teritoriul acesteia este ciudat de mare. Înmormântările în acest loc au început prin 1840 – să fi supradimensionat din greșeală teritoriul? – iar mai mult de jumătate din el este gol. În partea de sud există în jur de 15 pietre funerare separate de celelalte, majoritatea lor având inscripția greu descifrabilă. Dar, dacă ne forțăm puțin, vom putea desluși, totuși, un nume: Abraham Husz. Povestea noastră e despre el.

În anii 1880 a fost jefuită o diligență, care transporta călători, scrisori, bani și diferite valori pe ruta Sighet – Baia Mare. Chiar dacă exista transport feroviar dinspre Sighet, spre Baia Mare nu exista această posibilitate de a călători, deoarece construcția unui drum feroviar nu poate fi rezolvată nici măcar în zilele noastre din cauza înălțimii munților. Se cunoștea numele tâlharului, el primindu-și numele de la vestitul căpitan de haiduci, Pintea, care a devenit căpitan de oști în Războiul Curuților (1703-1711) condus de Francisc Rákóczi II. 

Acest Pintea II. a devenit demn de numele marelui predecesor, fiind foarte priceput și îndrăzneț, însă, și-a pierdut viața în timpul urmăririi. Dar, cu ultimele puteri a reușit să-l împuște pe ofițerul cetei urmăritoare. Drept urmare, au fost arestați doi țărani, însă, s-a vrut găsirea contrabandistului, care a comandat acel jaf. Astfel, când văduva ofițerului împușcat a observat la un anticar evreu un ceas de buzunar, care i s-a părut cunoscut, acesta a fost arestat și acuzat de contrabandă cu lucruri furate, provenite din jaf. 

Numele bătrânului anticar era Abraham Husz. S-a făcut o percheziție a locuinței lui, unde s-au găsit câteva lucruri, care puteau proveni din valorile transportate de acea diligență jefuită. Bătrânul a fost acuzat de contrabandă cu lucruri provenite din jaf, punându-i-se în cârcă și manevrarea celor ce comit diferite nelegiuiri în zonă. În van a susținut, că el doar cumpărase acele lucruri în speranța unui câștig mai substanțial. Rabinul șef, Yom Tov Lipe Teitelbaum, a fost convins de nevinovăția lui – ”E blând ca un iepure, după cum îi e și numele: Husz.”, dar procurorul și judecătorul n-au permis nici o obiecție.
Jandarmii l-au torturat pe nefericit, în căutarea bunurilor, dar el n-a putut spune altceva, decât că nu-l cunoaște pe cel de la care a cumpărat lucrurile furate și că nici nu știe nimic despre întâmplare; s-ar putea să-i fi văzut deja în oraș pe cei doi țărani ruteni arestați, dar nu-i cunoaște mai de aproape, nici numele lor nu-l știe.


La propunerea rabinului, ca avocat al apărării a fost ales tatăl povestitoarei, al Luciei, contele Mihályi de Apsa - ales ulterior în funcția de primar - cunoscut fiind pentru justețea sa. Provenea dintr-o familie nobiliară de vază, cu titlul nobiliar primit în secolul XVIII. Apărătorul a discutat cu sărmanul om și credea în nevinovăția lui, dar procurorul și judecătorul au vrut să dea drept exemplu cazul celor trei acuzați, astfel, în clădirea tribunalului din Sighet, în ciuda frumoasei apărări, s-au dat trei condamnări la moarte, care urmau a fi executate pe dealul spânzurătorii aflat la hotarul orașului.

Comunitatea evreiască a postit vreme de trei zile, au îmbucat ceva doar seara. S-au oferit apoi să plătească greutatea acuzatului în aur, dacă va fi grațiat, dar procurorul și judecătorul au fost de neînduplecat. Hotărârea a fost executată la câteva zile, dis de dimineață.
Și au început atunci evreii să se sfătuiască în găsirea locului pentru a-l înmormânta pe decedat. Chiar dacă au crezut în nevinovăția lui, el a fost executat în baza unei sentințe finale, ca urmare, l-au înmormântat lângă zidul bisericii, acolo, unde sunt îngropați de obicei sinucigașii și copiii născuți morți. 

Dar în noaptea înmormântării doi dintre cei implicați n-au putut adormi: rabinul și avocatul apărării. Rabinul a recitat psalmi toată noaptea, iar avocatul a simțit, că acest caz nu poate fi încheiat astfel, omul executat fiind nevinovat. Și-a însărcinat, deci, omul de încredere, care l-a ajutat și în alte ocazii, să clarifice cazul. Acesta știa, că după verdict și executarea lui, cel ce era vinovatul real se va simți în siguranță și va acționa spre vânzarea mărfii ilicite.

Într-adevăr, așa s-a și întâmplat, contrabandistul a încercat valorificarea mărfii provenite din jaf în alt comitat. Omul angajat de către conte, însă, așteptându-se la o asemenea acțiune, a căutat prin toate târgurile din împrejurimi, chiar și prin cele de peste hotare. Astfel, după o vreme a observat cum un membru al micii nobilimi din Ruscova vindea lucruri de valoare la prețuri mici. 

L-a urmărit îndeaproape, găsind la un moment dat urme proaspete de săpături sub un copac mare din pădure. A apelat la jandarmi, cu ajutorul cărora au dezgropat bucățile rămase din comoara jefuită, pe care au găsit-o acolo, iar micul nobil ruscovean n-a avut încotro, a recunoscut fapta. Locuitorii din Sighet, aflând de rezultatul urmăririi, s-au mâniat foarte tare și au înconjurat primăria, dar cei doi vinovați de hotărârea ce i-a adus moartea celui nevinovat, procurorul și judecătorul, au reușit să fugă sub acoperirea întunericului nopții la Săliștea.


Iar s-a reunit în ședință Chevra Kadisa, a trebuit să-l reabiliteze pe Abraham Husz, care a ajuns să fie înmormântat pe nedrept lângă zid. Totuși, o lege veche nu permitea deranjarea și exhumarea morților. Ce să facă? – s-au întrebat. Răspunsul a venit de la învățatul rabin Yom Tov Lipe: decedatul să se odihnească în pace acolo, unde se află, în schimb zidul să fie mutat la o distanță cât mai mare. Ideea e minunată, dar, implementarea ei e mai dificilă: terenul de lângă cimitir este al contelui Váradi Gábor, un mare latifundiar, care e foarte atașat de proprietatea sa. Să trimitem o delegație! – a zis rabinul. S-au și dus la conte trei dintre evreii sigheteni, buni cunoscători ai limbii maghiare, și i-au expus motivul prezenței lor, insistând atât asupra nevinovăției decedatului Abraham Husz, cât și asupra lipsei de justețe a situației. Avocatul apărării, Mihályi de Apsat, era bun prieten al contelui, așa că au căzut la învoială să le vândă evreilor o bucată potrivită din teritoriul său. Astfel a dispărut zidul din apropierea mormântului lui Abraham Husz.

Trecură lunile, poate chiar anul, procurorul și judecătorul fugiți la Săliștea s-au simțit tot mai atrași de gândul întoarcerii. S-au gândit să-l invite pe conte, avocatul apărării, și pe soția acestuia, la cină, într-o scrisoare acompaniată de o jumătate de căruță de flori. Contele, socotind că este de bun augur să considere invitația ca un pas spre împăcare, spre iertare, a primit invitația. Cinci țigani muzicanți au cântat în acea seară, petrecerea era în toi. Desertul servit a fost pregătit din ciuperci, care au fost consummate cu mare plăcere de către toți invitații. Dar când au ajuns la servirea supei, s-a auzit un țipăt puternic urmat de strigătul de solicitare a unui medic! Și imediat s-a răspândit în Săliștea știrea, care vorbea despre doi oameni spitalizați, otrăviți cu ciuperci. 

Toți cei prezenți în acea seară au fost speriați, așteptându-se la mai multe cazuri de otrăvire, însă nimeni nu s-a mai îmbolnăvit, exceptându-i pe cei doi: procurorul și judecătorul, care au și decedat până la urmă. Tocmai ei? – se întrebau oamenii –, ei, cei ce au fost gazdele serii? Și au purces la a controla tot ce putea avea legătură cu otrăvirea, dar fără vreun rezultat. Cum se poate? – șușoteau – sigur e blestemul rabinului! Rabinul Yom Tov Lipe a dat din cap a nemulțumire și le-a zis: ”Ați uitat povestea lui Laban? 

Când Eliezer, sluga lui Avraam, a sosit în casa tatălui său cu cămile încărcate cu tot felul de lucruri prețioase pentru a o cere în căsătorie pe Rebeca pentru Isaac, Laban a vrut să-l otrăvească, pentru ca atât fata, cât și avuția să-i rămână lui. Însă, un înger a schimbat farfuriile, iar el și-a ortăvit propriul tată, pe Betuel. Pentru că Providența a știut ce face și l-a osândit la veșnică remușcare pe ticălos. A fost o pedeapsă mai mare, decât moartea.”

– Lucruri misterioase! – spuse mirat cel mai vârstnic membru al comunității.
– Misterioase? – îl privi cu ochi înțepători rabinul. – Crezi în judecata Celui Veșnic?
– Desigur, desigur! – răspunse cuviinciosul bătrân.
– Și atunci – întrebă rabinul cu mâinile desfăcute – unde vezi aici mister?

Acesta e secretul zidului cimitirului. Ăsta e motivul pentru care a fost pus la o asemenea distanță de la ultimul mormânt. – termină povestirea prietenul meu Szerdócz Ervin.






Sus