Miercuri, 20 Septembrie 2017
Miercuri, 20 Septembrie 2017


Kontakt / Între secui, găgăuzi, Lidia și Erika

Între secui, găgăuzi, Lidia și Erika

Ambele articole din rubrica DIALOG sunt binevenite și curajoase, deorece în România nu prea este la modă să numești lucrurile pe nume. Acestui dialog îi dă valoare și tematica predării limbii statului în cadrul minorităților – dincoace și dincolo de Prut –, semnalizând, că există asemănări între „fenomenele secuiești și găgăuze". Iată o tematică pe care nu prea le abordă mulți , deoarece este una prea serioasă pentru presa noastră de tip halucinanto-superficială, al cărei condeiași – desigur sunt și excepții –, văd problema minorităților găgăuze și secuiești numai prin prisma senzaționalului negativ.

Interesant însă, cum cele două colege ale noastre – luptătoare de felul lor contra clișeelor și a generalizărilor – cum cad și ele câte odată la rândul lor în capcana clișeelor și a generalizării.

Lidia sugerează de exemplu, că tinerii găgăuzi nu (prea) VOR să învețe româna, deși știm cu toții, că problema este mult, mult mai complexă. Copii găgăuzi trăiesc în comunități compacte găgăuze, într-un mediu trilingv: găgăuză-rusă-română (mai la sud: bulgară).

Pentru găgăuzi și nu numai, limba rusă este lingua franca, limba cu care te poți descurca în regiune. Limba română are în general un statut special pentru ei, fiind limba statului, pe care „ar trebui să o înveți, dacă vrei să te descurci în Republica Moldova”. Discutând cu pedagogi din Găgăuzia, am și formulat această expresie: „statutul limbii române în Găgăuzia: o limbă care ar trebui învățată, deoarece ar putea fi utilă”.

Deci să sugerezi, că nu VOR să învețe copii găgăuzi limba română, este o generalizare. Copiii sunt copii. Unii își dau silința, alții nu. Cei care nu-și dau silința, trebuie să aibă grijă să treacă la teze și examene. Atât. Dacă părinții lor cred, că această limbă, cea română, „nu merită” învățată, nu ai cum să-i obligi, ca să-și schimbe părerea. Nu poți să-i strângi de gât, forțându-i să le placă Eminescu.

Și încă un lucru important, despre care nu se prea vorbește în presa noastră. Găgăuzia a încercat din răsputeri să creeze legături cu județele din România, pentru a mai umple din prăpastiile necunoașterii.

A încercat o înfrățire cu Galați-ul, dar ministerul de externe al României nu a aprobat-o (conform spuselor guvernatorului Găgăuziei). Iar cealaltă încercare – ceea ce a ajuns deja la nivelul cel mai înalt de semnare – a fost înfrățirea județului Harghita cu UTA Găgăuză, respinsă de ministerul de externe pentru faptul că se pot înfrăți numai județe și nu raioane sau teritorii autonome.

Redau din materialele de presă de atunci:

Presedintele CJ Harghita precizeaza ca solicitarea de infratire a venit din partea conducerii Autoritatii Administrative Gagauze din Republica Moldova, iar faptul ca el personal a initiat la ministerul de resort aprobarea acestei relatii institutionale, "nu are nimic de a face cu unele teorii pe care le-am citit in presa care fac referire la sperietoarea numita autonomie".

"Aceste scenarite sunt bazate in mare parte pe lipsa de cunoastere. (...) Consider totusi oportun sa retrag aceasta cerere de la MAE.

Discutiile care se pot ivi pe aceasta tema ar putea periclita procesul de infratire a diferitelor judete de la noi cu raioane din Republica Moldova si nu avem nevoie de asemenea dispute, nimeni.

Sper ca in viitorul apropiat cu ajutorul colegilor de la UNCJR v-om putea stabili relatii de infratire intre CJ Harghita si alte raioane din Republica Moldova.

Consider ca odata cu trecerea timpului, aceste lucruri se vor limpezi si diferiti formatori de opinie, cum ar fi ziaristii, analistii o vor lasa mai moale cu cautatul de teme de headline in aceasta privinta si vor depune eforturi insemnate ca sa dirijeze atentia opiniei publice asupra acelor posibilitati de schimb cultural, de turism si eventual de afaceri, care exista in directia regiunile de dincolo de Prut", se arata in dreptul la replica remis Ziare.com de catre presedintele Consiliului Judetean Harghita.

Deci să reținem un lucru: Găgăuzia a încercat să se apropie de România. Se poate pune chiar întrebarea, dacă această răceală din partea ministerului de externe român nu ducea apă pe morile acelora, care se zbăteau pentru a impinge Găgăuzia nu spre UE ci spre Rusia. Și cei care au și reușit acest lucru, sub ochii noștrii plictisiți-nepăsători, consumatori de presă șocanto-incredibilă.

Lidia are dreptate, când scrie următoarele: „Cunosc oameni care doresc foarte mult să cunoască limba de stat. Mă întrebau, dacă nu există în România o localitate, unde ei ar putea să plece pe o perioadă de timp și să o studieze. Le răspund că nu cunosc, însă cred că dorința e o putere mare și poate găsi și această posibilitate.”

Însă trebuie să recunoaștem un lucru. Solidaritatea românilor din România cu cei de peste hotare, este mai mult declarativă decât faptică.

Lidia generalizează însă, când sugerează, că dezinteresul față de limba română a elevilor este una caracteristică zonei. Si ea și eu cunoaștem intelectuali găgăuzi (vezi Dimitri Kiseev) care vorbesc perfect româna, și vor SĂ SE AFIRME în patria lor. Deci nu există un fel de „plan de emigrare în masă de tip economic" în familiile gagauze, ci sunt unele familii, care din tată în fiu lucrează pe șantierele din Rusia.

Eu cred, că problema adevarată a predării limbii române in Găgăuzia – cel puțin cum am văzut eu la școlile de acolo – , se înrădăcinează în atmosfera de identitate națională cețoasă a întregii zone.

Trecând Prutul dispar concepțiile și atitudinile exacte Central Europene vizavi de noțiuni ca: națiune, limba maternă, țară mamă, autonomie de tip sovietic sau de tip „european".

Deci articolul Lidiei trebuie citit și din această perspectivă. Și nu trebuie uitată nici o altă realitate: în Găgăuzia limba găgăuză nu este cultivată cu acel elan, care caracterizeaza națiunile europene. Limba literară găgăuză este încă firavă. La orașe nu prea se vorbește găgăuza – cel puțin așa am observat eu. (La Universitatea din Komrat – capitala Găgăuziei – cursurile sunt predate mai ales în rusă)

Erika, la rândul ei – deși își formulează și elaboreaza limpede, corect răspunsul pe plan uman-sentimental –, cade de două ori în plasa clișeelor. Comparând cele două minorități, sugerează – vrând-nevrând – automat, că vorbind de autonomie, ca atare, e vorba de o tematică aparte, cu valențe speciale, încărcate cu suspiciuni și dezaprobări, deși nu este vorba de nimic ilegal sau antide-mocratic sau nenatural să vorbești despre FORMELE ADMINISTRATIV-TERITORIALE în cadrul căreia vor să trăiască unele minorități din cadrul UE sau în exteriorul acesteia. Decizia vizavi de realizarea acesteia – adică a autonomiei teritoriale – o aduc nu politicienii – cum se sugereză în articol –, ci minoritatea în speță, prin referendum, exprimându-și dorințele prin marșuri sau manifestări caracteristice luptelor politice pașnice.

Într-adevăr, sunt destui oameni politici, care abuzează de acest sentiment intim al secuilor-maghiarilor de a avea o autonomie mai largă în cadrul României și folosesc forțele instinctuale eliberate în această tematică drept sursă de foloase individuale. Dar nu putem să spunem, că majoritatea covârșitoare a maghiarilor din România nu ar dori o îmbunătățire reală pe tărâmul drepturilor minoritare.

Aceste dorințe sunt însă exprimate prin diferite forme de expresie, mai culte sau mai primitive. Unii spun, că trebuie rezolvat cazul UMF (în România pică guverne pentru că aplică legea învățământului după UBB Cluj și la UMF Tg Mureș), alții vor ca să se aplice hotărârile oficiale ale consiliilor locale (vezi tăblițele bilingve din Cluj, hotărârea din 2002), iar alții nu au capacitatea de sinteză reală și răbufnesc nerăbdător – și total nediplomatic – într-un îndemn magic: vrem autonomie. Dar toți se referă în esență la același lucru: teama de acea asimilare, care prinde aripi în România postrevoluționară.

Dacă nu ar exista această teamă reală, oamenii nu s-ar ocupa de tematică, ci ar da din umeri și și-ar vedea de treburile lor. Ar ieși 100-200 de oameni cu sloganuri și atât. Dar să nu uităm, că tematica autonomiei teritoriale al Ținutului Secuiesc este administrată de FUEN (Federal Union of European Nationalities), deci a depășit de mult faza „numai politicienii vor autonomie”.

Suntem în aceeași situație deci, ca și cu „iubirea” limbii române la găgăuzii Lidiei. Nu poți să strângi de gât „maghiarul”, să spună igen-igen-igen: de acord cu asimilarea fățisă. Dacă nu ar exista deloc această teamă, nu ar exista nici reacții de anvergură.

   

Dacă secuii și-ar visa viitorul în Ungaria – cum se sugerează din articolul Erikăi – nu ar lupta pentru drepturile lor în România. (Eu personal sunt convins, că în caz de calamități apocaliptico-economice secuii ar fi ultimii, care ar părăsi România, cu acele căruțe cu care au fost prezenți cu mic cu mare cu zecile de mii la marșul autonomiei din 2013).

Nu aș reacționa nici eu cu așa „anvergură” la aceste articole, dacă nu le-aș fi găsit importante și chiar exemple pentru acei ziariști, care evită să analizeze la rece evenimentele, ba chiar fenomenele care le stau în față, din simplul motiv, că acesta înseamnă muncă, curaj și mai ales cunoștințe de teren.

Și articolele în care se dezbat civilizat tematici interetnice, pe departe nu sânt așa interesante decât cele care se bazează pe cunoscuta și tradițională retorică: HALUCINANT! XY a declarat că…













Sus