Luni, 26 August 2019
Luni, 26 August 2019


Kontakt / Septimiu Borbil despre studiul profesorului Bakk Miklós din volumul "Un centenar și mai multe teme pentru acasă...”

Septimiu Borbil despre studiul profesorului Bakk Miklós din volumul "Un centenar și mai multe teme pentru acasă...” 

Azi, la trei decenii de la răsturnarea comunismului, prea mulți români mai privesc încrâncenați spre trecutul propriului popor, cu osebire spre începuturile sale, iar rezultatul este expresia autosuficienței pe care o dovedesc. Nici nu-i de mirare, de vreme ce printre istoricii noștri, cei mai mulți evită să ia taurul de coarne ... E mai precaut să-i dai 'nainte cu Carpații, Dunărea și cu ungurii, decât să te înhami să așterni pe hârtie o Istorie a românilor din Bazinul carpatic, argumentată și explicită, într-un cuvânt, bazată, iar dacă cărturarilor le e prea greu, atunci nouă, prostimii, să ne fie cu iertare dacă am ajuns să tragem pe nas aburii protocronismului și ai naționalismului de doi bani.

N-am de gând să întind povești pe această temă fiindcă-i bătută încăʼn cuie, însă vreau să știți că nu mi se pare firesc să fiu privit de parcă aș fi vʼun ciumat atunci când întreb una-alta despre vechimea artefactelor prin muzeele de istorie și nici să fiu nevoit să compar afirmațiile istoricilor de aici cu cele ale istoricilor de aiurea pentru a-mi putea forma cât de cât o opinie. Iubiți prietenași care poate că încă vă întrebați ce-am vrut să spun, eu m-am săturat până peste cap de scrieri și ziceri care, deși nu mai vorbesc explicit despre filiația Burebista-Ceaușescu, continuă să o sugereze printr-o abordare epopeică a trecutului românesc.

Sunt conștient de faptul că nicio istorie națională, indiferent care, n-are cum fi nepărtinitoare și nu poate fi scrisă precum Istoria Bizanțului – stat ce a dispărut de secole - spre exemplu, însă de aici și până la abordări năstrușnice sau deșănțate e cale lungă. Totuși, deși istoriografia românească nu a avut parte încă de o personalitate de felul lui Nemeskürty István, lucrurile par să se urnească și la noi, chiar dacă în momentul de față, modul în care se scot de sub preș diverse aspecte este încă timid și din motive lesne de înțeles, mai degrabă eseistic. Dar chiar și așa, contează ... pentru mine cel puțin!

Din motivele expuse anterior, apariția la Editura Polirom a volumului „Un centenar și mai multe teme pentru acasă / Ce au învățat și ce nu au învățat românii din ultimul secol de istorie”, despre care editorul Adrian Cioroianu spune că „În lumea militarilor de carieră există o vorbă: «Amatorii discută mai ales despre strategie, dar profesioniștii sunt mult mai atenți la logistică».

Încerc, în acest volum, să pun în discuție atât perioada de dinainte de 1918 (pentru a înțelege cum s-a ajuns la Marea Unire), cât și pe cea de după, către noi. Volumul a plecat dintr-o simplă constatare: am avut revelația, pe care probabil și alți români au avut-o înaintea mea, că la noi nu strategii lipsesc, ci responsabilii cu logistica. 

Românii, de cel puțin o sută de ani, au un apetit real de a vorbi despre viitor, dar planurile au fost cel mai adesea programe politice de partid. Drept urmare, am avut partide care au arătat constant un viitor mai bun decât prezentul (de genul: «să dăm drept de vot tuturor românilor», «să dăm pământ tuturor românilor», «să căutăm luminița de la capătul tunelului» etc., spuse într-o formă sau alta), iar dictaturile mai lungi sau mai scurte prin care am trecut ne-au semnalat că viitorul este la un sacrificiu sau două distanță și că este incomparabil mai bun decît trecutul și prezentul la un loc. 

Deși nu epuizează lista domeniilor care s-ar preta unei analize centenare, acest tom acoperă o sferă amplă – de la armată la școală, de la arhive istorice la planificare strategică, de la benzi desenate la practica guvernării” mi s-a părut binevenită. Am așteptat cu nerăbdare această apariție despre care aflasem încă de la începutul verii trecute de la prietenul meu, politologul Bakk Miklós, ocazie cu care am discutat în mare, legat de contribuția sa la economia volumului – în total 18 studii ale unor istorici, politologi și sociologi emblematici.

              

Studiul profesorului Bakk –  O explicație (și o structură) a „problemei maghiare”  deși îmi era într-o oarecare măsură cunoscut, deoarece autorul reia și dezvoltă teme legate de nation-buildingul românesc, asupra cărora a zăbovit și cu alte ocazii, mi-a reținut atenția printr-o multitudine de detalii și concluzii inedite pentru mine.

Abordarea mi s-a părut interesantă și curajoasă. Reflectând asupra „adversității” româno‑ maghiare, autorul privește „problema maghiară” ca pe o problemă structurală a statului român, urmare a concurenței istorice dintre două modalități de construcție națională și statală, rezultate ale modernității românești, iar distorsiunile dialogului româno‑maghiar drept o consecință a unei instituționalizări specifice. 

Bakk consideră că românii din Bazinul Carpatic s-au constituit ca națiune după modelul central‑european descris de Miroslav Hroch, în cadrul căruia „găsim grupuri etnice supuse unor clase dominante cu origini «exogene» (de exemplu, estonii, ucrainenii, slovacii, slovenii). Aceste grupuri nu aveau nobilime proprie, structuri politice proprii și nici tradiții literare cu continuitate considerabilă; erau, de obicei, băștinași pe teritorii întinse care făceau parte din structuri politice imperiale.” Această abordare, simplă, clară și cât se poate de pertinentă m-a lasat fără replică. 

Evident, autorul nu se rezumă doar la această afirmație ci argumentează, exemplifică și compară, raportându-se la contextul european general, inclusiv la situația din Spațiul extracarpatic, despre care afirmă: „Prin comparație cu situațiile din monarhia austro‑ungară,Vechiul Regat a luat ființă printr‑o unificare de tip Risorgimento, precum a Italiei, a cărei problemă a fost sesizată de Massimo D’Azeglio în 1860 în felul următor : «Am creat Italia, acum trebuie să creăm italieni».

În acest sens, «crearea» românilor în Vechiul Regat a devenit și ea o sarcină de după risorgimento‑ul lui Cuza, o sarcină a elitei birocratice de stat și care s‑a alimentat ideologic, în mare măsură, din elaborările mișcării naționale românești din Transilvania care erau, pentru aceste elite regățene, produse ideologice deja utilizabile”.

În viziunea autorului, instituirea modelului statal al naționalismului birocratic de după 1918 a condus la simplificarea „problemei maghiare” într‑una minoritară, adaptată e drept, noului context al europenizării, dar starea de fapt s-a perpetuat prin preluarea versiunii liberale inițială a problemei: cum „să creăm buni români” din maghiari, când în fapt, aceștia își doresc ca România să devină un stat care să le ofere nu doar drepturi cetățenești, ci și o patrie conformă cu moștenirea lor politică și bunurile simbolice care sunt părți ale acestei moșteniri.

Prin aceste idei se reiterează dorința maghiarilor de a li se recunoaște statutul de cofondatori ai țării, doleanță pe care eu o consider fără sorți de izbândă într-o societate ce în majoritatea sa judecă formarea națiunii române aproape exclusiv prin prisma „solidarității etnice medievale, născută prin confruntarea cu străinul, diferit lingvistic, confesional, prin origine și obiceiuri, cu atât mai mult dacă acesta era cuceritor sau dominator”. Este de așteptat, chiar dacă nu și firesc, ca asta să fie situația în spațiul vast, locuit în comun de multe secole, în care ne lovim azi de un paradox pe care Sorin Mitu îl evidenția prin metafora „un cuplu de coșmar”, în care –zic eu - partenerii se merită din plin, unul pe celălalt.

La un moment dat, un scurt pasaj mi-a reținut atenția: „Istoriografia română s‑a concentrat mult asupra etnogenezei românilor, considerând construcția națională mai degrabă un final al acestei geneze. Dar astfel se pierde o gamă importantă de interpretări posibile”. Am zăbovit îndelung asupra acestei idei și în cele din urmă i-am dat dreptate autorului; apoi am parcurs cu rapiditate restul fragmentului ce schița saltul de la tradiția cvasifederală la un spațiu de complementaritate.

Am tot citit și recitit studiul profesorului Bakk și l-am găsit pertinent și bazat ... Dar cine sunt eu? Cu siguranță că nu sunt decât o entitate neglijabilă, de vreme ce din ultima parte a secolului al XIX-lea nu facem decât să repetăm cu tot mai multă subtilitate  când unii, când ceilalți  cam aceleași scenarii, de parcă n-am fi parcurs laolaltă drumul de la Transleithania la Uniune. 

Situața ar fi cât se poate de ilară, dacă nu m-ar râcâi faptul că românașii mei n-au învățat nimic din greșelile celorlalți ... deși timp ar fi avut destul, har Domnului ...


 




Sus