Miercuri, 12 Decembrie 2018
Miercuri, 12 Decembrie 2018


Kontakt / 1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciună și hoție (7). Papistași și muscali



                                                                                                    „Te salut din inimă, Mică Romă./ 
                                                          Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să o pot vedea.”
                                                                                                                                                 (Mihai Eminescu)


După cum am mai scris, revendicările, tezele și argumentele lui Inochentie Micu Klein, exprimate prin numeroasele sale acțiuni, au constituit un program spre ridicarea valahilor transilvăneni și deși episcopul a fost redus la tăcere de replica dură a Curții, ecou al mâniei puternicelor stări și al „îngrijorării” Ortodoxiei sârbești, în acea încleștare, viitoarea națiune română a dobândit un ideal politic solid care i-a călăuzit acțiunile ulterioare, sintetizate succint de Cardinalul Iuliu Hossu: „Dacă n-ar fi fost unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848 unde s-a strigat «vrem să ne unim cu Țara» și, fără acestea, nu era nici Unirea din 1918”.


Străveziu precum cleștarul cel mai fin, pentru toată nația românească, dar cu toate că asta îți vine se exclami ești contrazis de realitate, de vreme ce minciuna stăruie să înece adevărul. Ce altceva se poate deduce din abordarea celor ce-și zic „Cea mai mare comunitate ortodoxă din lume”: „În Revoluția din 1848 era un grof ungur care se tot trudea să vadă care vin: ungurii, să se îmbrace în costum unguresc, sau românii, să se îmbrace în costum românesc. Și până la urmă, când au venit unii, l-au găsit între costume. Ei, așa ceva sunt greco-catolicii, adică ceva care nu sunt nici ortodocși, nici catolici: sunt între costume!”(6

Se știe că omului îi vine să denigreze și să distrugă ceea ce nu înțelege sau refuză s-o facă ... însă nu e cazul ăstor nerușinați și cu atât mai puțin al lui Ignatie, episcop al Hușilor care, într-un referat susținut în cadrul Simpozionului cu tema «Neamul este etern prin cultul eroilor» (Dănești, 12 aprilie a.c.), afirma: „Faptul că Iuliu Hossu, episcopul greco-catolic de Gherla, a fost «crainicul Unirii celei Mari», prin citirea Rezoluției Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, nu îndreptățește pe nimeni să susțină absurditatea, cum, din păcate, mi-a fost dat să aud, că acest eveniment binecuvântat al neamului românesc este «apanajul exclusiv al Bisericii Greco-Catolice». Cred că însuși cardinalul Iuliu Hossu, dacă ar trăi, i-ar dojeni părintește pe cei de o credință cu el, spunându-le ceea ce a «exclamat» atunci când l-a îmbrățișat pe Miron Cristea, episcopul de Caransebeș și viitorul patriarh al României: «Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români»”. (7)


Ca român în țoalele mele, eu nu pot decât să-i întorc și celălalt obraz, gândind însă la prestația ierarhilor ortodocși transilvăneni în perioada 1916-1918 și la sfârșitul Cardinalului Hossu, nutrind totodată convingerea că deși „Unirea nu e apanajul exclusiv al Bisericii Greco-Catolice”, fără lupta continuă dusă de această Biserică, Spațiul mioritic ar fi avut parte de și mai multe „binecuvântări”... Din alean după acestea, batjocurile și minciunile  fiindcă și omisiunea tot aia e – sunt un soi de hrană spirituală oferită majorității și din nefericire cei care cred, nu sunt puțini. Cred pur și simplu, fiindcă „așa li se zice”, fără să-i pună pe gânduri faptul că în jurul lor, totul se'nhâie. Nu trebuie să ne mirăm, fiindcă asta ni-i datina: când o mână de vizionari încercă să tragă căruța din mocirlă se găsesc mulțimi care să se opună pe motiv că noriu' ăla-i acolo de când lumea ...


Pot să tot scriu eu aici că Blajul a fost centrul bisericesc, politic și cultural al românilor din Transilvania; că „De aici a răsărit soarele românilor”, după cum afirma Ion Heliade Rădulescu în 1843; că Ioan Micu Moldovan considera Blajul ca „cel mai vechi cuib al deșteptării noastre naționale”, că Eminescu a mulțumit Proniei pentru că i-a dat șansa de a ajunge în Mica Romă, câți vor recunoaște că-i așa? Nu-i bai!! Atitudinea lor nu poate șterge trecutul și nici faptul că „Locul unde s-a strigat odată destinul unui neam rămâne pentru posteritate un loc de pelerinaj”, după cum spunea Octavian Goga.

Mulți trag o brazdă adâncă între realizarea idealului politic național al românilor și „fântânile darului” – Școlile Blăjului, înfăptuire a Episcopului Inochentie Micu Klein și a celor aleși și formați de el (P.P. Aron, Silvestru Caliani, Grigore Maior, Gherontie Cotorea, Atanasie Rednic) și uită că după înființarea episcopiilor sufragane, învățământul a luat avânt și în reședințele acestora. 

Dintr-o privire realizezi că acei ce „uită” că „din cei 10.700 elevi care au urmat școlile din Blaj în epoca renașterii naționale, aproximativ 450 tineri intelectuali și-au adus aportul la diferite compartimente ale istoriei Transilvaniei, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, până în ajunul revoluției din 1848”(5) sunt tot cei ce se zbat să-l transforme pe Horia în continuatorul lui Sofronie de la Cioara. Nici asta nu-i vʼun bai ... să fie ei sănătoși și împăcațiǃ Le place sau nu, Biserica Unită cu Roma rămâne o componentă fundamentală a creștinismului românesc, iar „Răsplata trădării” să le-o lăsăm celor ce li se cuvine. 

Sub acest titlu, Ioan Fruma (Procesul și martiriul lui Horia, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1947) înșiră „premiile în bani și diplome date celor ce l-au prins pe Horia. Premierea în cadru solemn la Zlatna a făcut-o comisarul Brukenthal. Cea mai mare sumă, 1.000 de florini, a primit-o episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, la 5 februarie 1785, iar a două, de 800 de florini, a primit-o episcopul ortodox de la Arad - Petru Popovici, iar Iosif Adamovici, protopop din Abrud, a primit 30 de galbeni și o medalie de aur…”.

Sunt conștient că realitatea deranjează. Astfel, putem să înțelegem și afirmația lui Nicolae Iorga cu referire la prestația intelectualilor ardeleni, educați în spiritul strict al Unirii cu Roma: „când trec munții, acești cenzori aspri, vin la noi ca niște judecători incoruptibili, ca niște preoți neînfricoșați ai idealurilor înalte”. Cu siguranță că acei ardeleni - uniți și neuniți – despre care Alexandu Niculescu ne spune că erau considerați de frații lor din Valahia și Moldova „austeri teologi” sau „rigizi latiniști”, aduceau cu ei cultura uniată practicată în Transilvania de romano-valahii de acolo. Ei se numeau Gheorghe Lazăr, 

Ioan Maiorescu sau August Treboniu Laurian. Ardelenii credeau cu naivitate că pot extinde asupra întregului neam românesc, „conceptele cheie ale identității lor românești: latinitatea, romanitatea și mai ales emfaza de a fi descendenți ai Daciei Romane și ai Romei imperiale”. (4)

Mai are vʼun rost să aduc vorba despre Elementa linguae daco-romanicae sive valachicae (1780) a lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, ori despre opera lui George Coșbuc sau despre Andrei Mureșianu cel ce a scris Un răsunet, actualul imn Deșteaptă-te române? 

Nu cred că le-ar fi de folosință celor ce sugerează că greco-catolicii ar fi fele-fele arányban și că n-ar simți românește ori că nu respectă Legea strămoșească. Celor cu mintea siluită nu le pasă de drumul parcurs de valahi pentru a deveni națiunea română și cu atât mai puțin de Blajul lui Inochentie Micu Klein și al fraților Martinelli (arhitecți vienezi) și nu acceptă sub nicio formă realitatea: vreme îndelungată, Biserica unită cu Roma catolică a vegheat la destinul uniților și neuniților ardeleni. În aceste condiții s-a realizat afirmarea politică a natio romano-valachica, gândită de Inochentie Micu Klein la vremea sa, prin redactarea în 1792 a unui Supplex Libellus Valachorum, memoriu al ambelor confesiuni românești. 

Aceasta este realitatea! Nu doar fiii Bisericii Române Unite au fost instruiți în școlile confesionale ale acesteia. După cum ne spun Silvestru A. Prunduș și Clemente Plăianu: „Patriarhul Miron Cristea, mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan și episcopul Argeșului Vasile Nichita Duma au absolvit liceul din Năsăud.
Însuși mitropolitul Andrei Șaguna și-a făcut instrucția și educația de tinerețe în școli catolice. Pentru a le da o mai bună educație copiilor săi, Naum Șaguna a îmbrățișat religia romano-catolică împreună cu copiii săi, Anastase, devenit prin călugărie Andrei (mitropolitul), Evreta și Ecaterina. Au fost crescuți și instruiți cu toții pe cheltuiala episcopului romano-catolic Ștefan Fischer din Agria (Eger). La insistența mamei sale și a rudeniilor acesteia, după moartea tatălui lor și împlinirea vârstei de 18 ani și a terminării liceului, Andrei a revenit la ortodoxie, a urmat Dreptul la Budapesta și apoi Teologia la sârbii de la Vârșeț”. 

Prin urmare, deși putem să-i înțelegem într-o oarecare măsură „lupta dusă împotriva alfabetului latin și solidarizarea cu Ortodoxia sârbească, cu mitropolitul din Karlowitz și episcopul din Vârșeț când, în 1855, au afurisit literele latine și Gazeta Transilvaniei fiindcă aceasta a renunțat la chirilice și a trecut la grafia latină”, totuși faptul că în 5/17 ianuarie 1847 la Bucium Poieni, împreună cu Pogán György - vicecomitele Albei-Inferioare, viitorul mitropolit o răpește și apoi o predă autorităților imperiale pe Varga Katalin (Ecaterina Varga)  militanta pentru drepturile românilor, rămâne un aspect controversat al biografiei sale.(5) Și nu e singurul ...

Adunarea de la Blaj (3/15 mai 1848) a fost prezidată de cei doi episcopi, Ioan Lemeni și Andrei Șaguna, dar rolul conducător în organizarea și desfășurarea Adunării le-a revenit lui Simion Bărnuțiu, George Barițiu - vicepreședinți și Al. Papiu Ilarian - secretar, tustrei fii ai Bisericii Române Unite. Spre sfârșitul acelei adunări, unde circa 40000 de români au strigat „vrem să ne unim cu Țara”, cei prezenți au jurat credință națiunii române și împăratului -„Eu, N.N jur în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului sfânt, Dumnezeului celui viu, cumcă voiu fi pururea credincios împăratului Austriei și marelui principe Ferdinand I și augustei case austriace. Amicilor Maiestății și ai patriei voiu fi amic și inimicilor inimic. Cumcă ca Român voiu susține totdeauna națiunea noastră română pe calea cea dreaptă și legiuită și o voiu apăra cu toate puterile, în contra oricărui atac și asupriri. 

Nu voiu lucra niciodată în contra drepturilor și a intereselor națiunii române, ci voiu ține și voiu apăra legea și limba noastră română, precum și libertatea, egalitatea și frățietatea. Pe aceste principii voiu respecta toate națiunile ardelene, poftind egală respectare dela ele. Nu voiu încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voiu suferi să ne asuprească nimeni. Voiu conlucra după putință la desființarea iobăgiei, la emanciparea industriei și a comerciului, la păzirea dreptății, la înaintarea binelui, umanității, al națiunii române și al patriei noastre. Așa să-mi ajute Dumnezeu și să-mi dee mântuirea sufletului, Amin.”- motiv pentru care ideea clamată de românii ardeleni, idee devenită de ceva vreme lozincă, se cere a fi privită ca o etapă în procesul de cristalizare a conștiinței noastre naționale și ca un refuz de a accepta unirea Transilvaniei cu Ungaria. 

Douăzeci de ani mai târziu (3/15 mai 1868), tot la Blaj, la cererea lui Ioan Rațiu, George Barițiu redacta Pronunciamentul, legitimă reacție a românilor față de pierderea autonomiei Transilvaniei ca urmare a Acordulului austro-ungar încheiat la 5/17 februarie 1867. Și tot la Blaj (21 iunie/3 iulie 1872), o conferință a fruntașilor politici români, convocați de Mitropolitul Ioan Vancea - George Barițiu și Ilie Măcelaru - a formulat „un important memoriu în care se cerea: În câmpul politic, recunoașterea limbii române ca limbă oficială alături de cea maghiară, cum se decretase în dieta din anul 1863-1864; o nouă împărțire administrativă în comitate, scaune și districte, cum se hotărîse în aceeași dietă; o nouă lege electorală pentru toate clasele sociale; primirea românilor în funcțiile publice; În câmpul bisericesc, libertatea, reciprocitatea și autonomia Bisericii române și remunerația clerului român de către stat; În câmpul școlar, autonomia școalelor confesionale, numirea de profesori de naționalitate română la Universitatea din Cluj, fondarea și subvenționarea din partea statului a unor instituții culturale pentru români”. 

După 1850, problemele social-politice ale Transilvaniei au depășit cadrul Bisericilor Unită și Ortodoxă, intelectualii formați în școlile apusene oscilând între o atitudine pasivă și o prestație social politică activă. Între 22-23 februarie/7-8 martie 1869, la Miercurea Sibiului, a avut loc conferința națională a fruntașilor politici ai românilor transilvăneni, de ambele confesiuni (ca la înființarea ASTREI), ocazie cu care a fost înființat Partidul Național Român, proclamându-se pasivismul (neparticiparea la alegeri și boicotarea lor) drept protest – cu ecou internațional – împotriva legii electorale discriminatorii. Curentulului pasivist ce-i avea în frunte pe Ilie Măcelaru (ortodox), George Barițiu (gr. cat.), Ioan Rațiu (gr. cat.), Ioan Micu Moldovanu (gr. cat.), deci atât uniți cât și neuniți i se împotrivea o minoritate, cea a șaguniștilor și a funcționarilor guvernamentali, cu toții activiști conform dorinței guvernului maghiar.(5

Referindu-se la perioada aceea, Alexandru Niculescu îl citează pe Keith Hitchins care relatează o afirmație ironică a unui „canonic” din Lugoj: „Nice că se mai numesc unii pre alții români, ci neuniții îi numesc pre uniți papistași și uniții îi numesc pre neuniți muscali”.(4

În ciuda atitudinii pro-ortodoxia rusească (muscali) și a faptului că în 1865, Andrei Șaguna a reușit să restabilească o Mitropolie ortodoxă la Alba Iulia, el nu a putut făuri o Biserică națională ortodoxă combativă, în timp ce greco-catolicii priviți ca simpli „papistași” își trăiau neagresiv starea de biserică „minoritară”, dedicându-și credința procatolică poporului român (4), cu atât mai mult, cu cât la 22 martie 1869 partidul fusese interzis de autorități, întrucât, potrivit legii naționalităților, singura națiune existentă în Ungaria era cea maghiară, nicio naționalitate neavând dreptul să se constituie într-un „partid național”. 

În cadrul conferinței din 30 aprilie/12 mai-2/14 mai 1881, de la Sibiu, 107 delegați ai cercurilor partidului din Transilvania și 34 ai cercurilor din celelalte părți, în majoritatea lor avocați din ambele confesiuni naționale, au votat în unanimitate fuziunea dintre PNR din Transilvania și PNR din Banat și Ungaria, precum și un nou program politic. Prin acesta se hotăra menținerea pasivității de către ardeleni și continuarea activității celor din Banat, Crișana, Maramureș; se preconiza recâștigarea autonomiei Transilvaniei; introducerea prin lege a limbii române în administrație și justiție în toate ținuturile locuite de români; numirea în aceste ținuturi a unor funcționari români sau cunoscători ai limbii și obiceiurilor românești; reviziurea legii naționalităților; autonomia Bisericilor și a școlilor confesionale și finanțarea lor din bugetul statului; legea electorală pe baza votului universal sau măcar ameliorarea condițiilor censului.

Programul PNR a rămas neschimbat până în 1905 și, îndeosebi, punctul privitor la autonomia Transilvaniei a produs o iritare. În decembrie 1905, în cadrul Conferinței naționale a PNR se decide reluarea politicii activiste, menținându-se neschimbat programul din 1881. În 1906 intră în parlament 14 deputați români care, împreună cu sârbii și slovacii au format un grup parlamentar al naționalităților, al cărui președinte a fost ales Teodor Mihali, fiu al Bisericii Române Unite.

După 1881, guvernanții și-au căutat iarăși „omul” și l-au aflat încă o dată la Sibiu, „în persoana unuia dintre urmașii lui Șaguna, Mitropolitul Miron Romanul, căruia i s-a propus să dea o circulară de dezavuare a celor hotărîte de conferința Partidului de la Sibiu și, ca o contramăsură, să se înființeze un partid constituțional român, bazat pe recunoașterea stărilor de lucruri existente și prin urmare, să lupte împotriva PNR. Plin de slugărnicie, Miron Romanul și-a înființat în 1884 un Partid Moderat Român 

Constitutional care profesa „credinta neînfrantă către Monarh, Patrie și Constituție, respect, supunere și ascultare față de legile sancționate, adică încorporarea Transilvaniei în Ungaria“(5). Noul partid avea un număr redus de membri, recrutați mai ales dintre românii intrați în aparatul administrativ austro-ungar. 

În atari condiții, majoritatea românilor – uniți și neuniți (fiii sufletești ai lui Miron Romanul) au reacționat, declanșând mișcarea memorandistă. În această luptă, mai vechii „Gazete a Transilvaniei”, de la Brașov, i s-a alăturat ziarul „Tribuna” înființat în 1884 la Sibiu; Societatea studențească „Iulia” din Cluj, condusă de Grigore Silași, profesor de limba română și preot unit, dar societatea a fost desființată și profesorul destituit. În replică față de activitatea Societății transilvane de cultură maghiară - „Emke”, la București a luat ființă „Liga pentru unitatea culturală a românilor” a cărei activitate a avut un larg ecou și printre românii din Dubla Monarhie. 

În 1891, acestă ligă a redactat Memoriul Studenților universitari din București privitor la situația românilor din Transilvania și Ungaria, studențimea maghiară a răspuns, iar în cele din urmă, studentul pe atunci, Aurel C. Popovici a redactat „Replica” (în 5 limbi) ce i-a adus 4 ani de închisoare și 5.000 florini amendă, motiv pentru care a renunțat la studiile universitare (Medicină la Viena) și s-a refugiat în Regatul României.

Făcând o paranteză, cred că Aurel C. Popovici ar zâmbi văzând că strănepoții celor ce l-au condamnat au ajuns să aprecieze federalizarea, respectarea drepturilor minorităților și delimitarea teritorială a naționalităților, principii enunțate în 1906 de către acesta, dar care la vremea aceea echivalau cu abolirea preponderenței maghiare. 


Pe baza conceptului Statelor Unite ale Austriei Mari (Vereinigte Staaten von Groß-Österreich), unii îl consideră pe Popovici un vizionar, un precursor al artizanilor Uniunii Europene, iar alții ... (Paranteză închisă). 

În condițiile din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, era de așteptat ca românii să se sature să tot discute prin diverse foruri despre națiunea lor și prin urmare au decis să și-o afirme – ca să-l parafrazez pe Dr. Ioan Rațiu și prin urmare, a fost redactat Memorandumul, depus la Viena la 28 mai 1892 de către o delegație românească formată din 300 de membri. 



Rezultatul? Un proces ce a stârnit vii proteste și îndreptățită agitație printre români, încheiat cu ani de temniță. Despre acest moment, Silvestru A. Prunduș și Clemente Plăianu notează: „Prin sentința din 25 mai 1894, Tribunalul din Cluj a condamnat pe conducătorii poporului român la un total de 31 de ani și 10 luni închisoare, preotul unit Vasile Lucaciu suferind condamnarea cea mai grea, o detenție de 5 ani. Rolul conducător în acțiunea memorandului l-a avut atât clerul Bisericii Române Unite, ca Ioan Micu Moldovanu, Vasile Lucaciu, Gherasim Domide, cât și simpli credincioși ca Dr. Ioan Rațiu, George Pop de Băsești, Teodor Mihali, Ioan Marciac etc., dar meritul revine în egală măsură și clerului și luptătorilor mireni fii ai Bisericii Ortodoxe care au înfruntat un dublu risc, atât al arestării și condamnării, ca și cei greco-catolici, cât și pedepse pe linie bisericească de la propriul lor mitropolit”.(5)

În acest punct, consider ca fiind oportun să deschid o nouă paranteză pentru a evoca sfârșitul tragic al lui Vasile Lucaciu, despre care Florin Ardelean notează: „Nenorocirea s-a produs la începutul lunii martie 1922. 

După multe insistențe din partea conducerii Partidului Poporului, a acceptat să participe la primele alegeri parlamentare din Regatul României, candidând pentru un loc de parlamentar la Satu Mare. Avea prima șansă, fiind atât de cunoscut, «campanie lectorală n-a mai trebuit să-și facă. 

Era cunoscut și susținut de toți. Adversarul său nu avea nicio șansă. Singura cale era suprimarea fizică a lui Lucaciu și chiar așa a și făcut. În timp ce părintele se îndrepta spre Baia Mare pentru a asista la alegeri, l-a atacat împreună cu agenții lui, l-au bătut și maltratat. Aproape l-au omorât. Țăranii care mergeau la vot l-au descoperit neputincios în zăpadă. Votul a fost măsluit, iar ancheta deschisă de prefectura județului n-a găsit vinovați. Întâmplarea dovedește încă o dată că suntem poporul care își devorează eroii». Contracandidatul său nu a fost membrul unui partid maghiar, ci românesc, mai precis liberal! A fost bătut de haidamaci puși pe ciomăgeală, vechi obicei electoral autohton, mai precis regățean, până la primul război mondial. În 1907, când a candidat și a câștigat la Beiuș, ungurii nu l-au atins pe Vasile Lucaciu nici cu un deget, chiar dacă nu au lipsit abuzurile, intimidările și provocări menite să compromită rezultatul votării. Violențe fizice asupra lui nu și-au permis, chiar dacă știau ce mare luptător îi înfruntă și care îi sunt crezurile. E o chestiune ce ține și de civilizație, de atitudine față de om, ca ființă, nu ca identitate etnică. E drept, l-au închis de mai multe ori, dar în urma unor procese, deci pe temeiuri strict legale.” (Paranteză închisă).

Credeți că întâmplător s-au tot adunat românii la Blaj, din 1848 și până în 1911 când s-au ținut serbările Semicentenarului ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatură Română și Cultura Poporului Român) - asociație înființată în 1861 și care a promovat colaborarea între cele două confesiuni naționale, președinții fiind aleși alternativ din ambele confesiuni – ocazie cu care Aurel Vlaicu a zburat cu avionul său deasupra mulțimii? 


În niciun caz frătiucilor! Românii uniți și neuniți s-au adunat în „cuibul deșteptării noastre naționale” și iată ce impresie i-a lasat acel moment unui maghiar de o bună-credință incontestabilă, martor la evenimente – Kós Károly:

„Această adunare nu mai e hoarda lui Janku (Iancu) și Akszentye (Axente Sever), aceasta nu ne va ataca cu coase și cu tunuri de lemn. Și nu se vor mai înrola între aservitorii Vienei. Aceștia au ajuns o națiune, care s-a înarmat cu munca conștiincioasă, bani și cultură”.
        

La 23 noiembrie 1918, iarăși la Blaj, pe Câmpia Libertății, a aterizat un avion Farman-40, iar cei doi temerari care au zburat cu un avion cu carlinga deschisă și cu instrumente de navigație rudimentare, au adus mesajul Marelui Cartier General Român către Consiliul Național Român din Blaj, prin care se anunța hotărârea Armatei Române de a trece Carpații. Prin urmare, Marele Cartier General Român și-a trimis mesagerii la cei ce în anii războiului au propovăduit fără încetare că „dreptatea va învinge”, precum episcopul Iuliu Hossu, ierarh al Bisericii Române Unite, greco-catolice și nu la mangriștii ce se dovediseră atât de preocupați să nu tulbure în niciun fel tandemul (ca să nu-i zic binomul) Tisza István - Vasile Mangra … 

Spus pe șleau, semnăturile mitropolitului Vasile Mangra (în 1910 deputat la Ceica, Bihor, cu program guvernamental) și ale episcopiilor Miron Cristea de la Caransebeș (viitorul Patriarh al României) și I. Papp de la Arad, de pe rușinoasa scrisoarea circulară nr. 2602* prin care au calificat trupele Vechiului Regat care au intrat în Transilvania drept „lupi îmbrăcați în piei de oi și amețiți de făgăduielile lui Iuda”, respectiv „români ucigători de frați”, încă nu se uscaseră suficient. 

Oricum am analiza acest aspect, situația rămâne destul de clară: Mangra, ros de remușcări și acoperit de rușine, devenise istorie ce se vrea uitată din 14 octombrie 1918 (Budapesta), iar ceilalți doi se străduiau să „dreagă busuiocu'”.

………………………………………………………………………………………………………………

La scurt timp după Unire, Vasile Lucaciu i se confesa profesorului Aurel I. Coza: „Eu îmi tem națiunea, acel popor copil care atât de ușor poate fi indus în eroare. Căci vezi, și cele mai sfinte idealuri își au profitorii lor, care nu se interesează decât de scopurile lor egoiste, se introduc, se vâră unde nu sunt chemați, și pentru că nu sunt scrupuloși, le reușește. În acest timp, adevărații luptători ai cauzelor mari, care și-au contopit viața lor în interesul general obștesc, se prăpădesc și sunt desconsiderați și dați la o parte, ba de multe ori persecutați. (...) Noi, luptătorii unirii ne-am făcut datoria. Acum vine epoca acelora care s-au ascuns când a fost vorba de fapte și de sacrificii, dar acum, după izbândă, apar la suprafață și cu lozinci mari pe buze caută să culeagă laurii”.(3)

S-a scurs aproape un secol de când Leul din Șișești a trecut la cele veșnice și noi cei de azi, cei ce încă ne mai ducem zilele într-o Românie ce se depopulează pe zi ce trece, simțim amarnic sensul cuvintelor sale. Cărturarii ne asigură că asupra noastră s-ar fi revărsat Grația Divină, iar construcția demnă de timpurile lu' Faraon și a ziguratelor ar constitui un fel de garanție în acest sens. Dacă însă mă gândesc că în esența sa Biserica este adunarea credincioșilor, mi-e cu neputință să nu-mi fugă gândurile și la semeția celor ce se îndârjiseră să ridice Turnul Babel …

Au mai rămas doar două zile până la 1 Decembrie. Ca unul ce am deja mai mult decât jumătate din cei 100 de ani ai României, am auzit, am văzut și am trăit destule ca să înțeleg cât de cât ce se întâmplă cu țara mea și cu poporul meu. Bunica mea, copilă fiind, s-a numărat printre cei ce au întâmpinat armata română în Cluj, iar mai târziu, împreună cu maică-mea au rămas pe loc atunci când frații au plecat. La rândul meu, eu voi rămâne până la sfârșit în Țara speranțelor deșarte, dar cu toate acestea, mi-am încurajat copiii să plece unde văd cu ochii pentru că presimt că aici, multă vreme de acum încolo, nu vom fi capabili să ne ducem zilele ca simpli cetățeni români. Prin forța împrejurărilor vom fi fie „papistași”, fie „muscali”, cu observația că în comparație cu cea de a două jumătate a secolului al XIX, sensul acestor doi termeni a devenit mult mai stufos.

Încă mai este timp și eu încă mai sper că la Alba Iulia, urmașul lui Miron Cristea va găsi tăria să rostească:  Iertați-ne fraților și „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români"!! 

Încă mai sper …

Note:

* SCRISOARE CIRCULARĂ către venerabilul cler și către poporul dreptcredincios român din Dumnezeu păzita mitropolie a românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania. România a cărei ființă i-a dat patria noastră, Ungaria, căci Radu Negru de la Făgăraș a întemeiat principatul Țării Românești, Dragoș din Maramureș a întemeiat principatul Moldovei și cu sprijinul monarhiei habsburgice s-a ridicat și s-a întărit România modernă, liberă și independentă, care de bunăvoie s-a legat de monarhia noastră cu contract de credincioșie, cu făgăduieli de sprijinire reciprocă; România – spre marea noastră durere – a călcat făgăduiala de credință, a rupt pecețile contractului în chip perfid și a ridicat arma asupra patriei noastre, asupra înălțatului nostru împărat și rege și asupra acelor frați, care de doi ani de zile luptă pe viață și pe moarte, cu vitejie nemaipomenită, împotriva dușmanilor monarhiei. Da, ei n-au ascultat porunca sângelui, n-au auzit chemarea tainică a fraților de o limbă și un sânge, de a ne da o mână de ajutor, ca trupele regatului român să lupte alăturea cu noi împotriva dușmanului comun, care tinde la nimicirea patriei noastre și la sugrumarea neamului românesc, să lupte hotărîți și cu bărbăție în contra Rusiei cotropitoare. Nu, ci ei, amețiți de lupi îmbrăcați în piei de oi și amețiți de făgăduielile lui Iuda, au desconsiderat cele mai vitale interese ale neamului și, sub cuvânt că vin „să ne slobozească”, vin să ne facă robi muscalilor, vin înfrățiți cu hoardele rusești, care au jefuit și au aprins satele și bisericile întemeiate de Ștefan cel Mare, care au ucis pe urmașii plăieșilor vestiți de la Dumbrava Roșie, care au necinsit Putna și Suceava, locuri sfinte de închinare sufletului românesc- vin acum să ne calce și să ne fure moșia agonisită de moșii și părinții noștri cu sudori de sânge! „Unde vă este și în ce se arată patriotismul vostru, români ucigători de frați”, vă întrebăm cu Lactanțiu: „Cum patriotismul vostru poate să fie o virtute? Poate să existe o virtute într-un sentiment esențialmente dușmănos și răutăcios? Binele la care tinde iubirea voastră de patrie constă în a face rău altora. Voi întindeți granițele voastre în hotarele vecinilor voștri, voi creșteți puterea voastră, venitele voastre, dezbrăcând pe alte națiuni. Puteți voi să numiți virtute ceea ce e distrucțiunea a toată virtutea? Voi rupeți legăturile societății umane, voi distrugeți inocența, voi nutriți rapacitatea, voi nimiciți ideea de dreptate. Dreptatea și urile naționale sunt necompatibile; acolo unde lucesc armele, dreptatea se nimicește. Poate să fie drept cel ce vatămă, urăște, despoaie și ucide? Iată faptele voastre a celor ce ziceți că vă iubiți patria” (Lactantius, Div. Instit. VI, 6). Acela care cu vorbele viclene pe buze, cu dorul de jaf în suflet vine la hotarele noastre nu-i frate, ci cel mai păgân dușman, care pentru a-și împlini pofta sălbatică își omoară frații și părinții. Da, frați de ieri, astăzi, prin voința și faptele lor păcătoase și nelegiuite s-au făcut pentru noi cei mai urgisiți dușmani, asupra cărora glasul sângelui și legea firii poruncește să-ți ridici brațul fără milă. „Că cel ce varsă sângele omului, pentru sângele aceluia sângele lui se va vărsa” (Facere IX, 6, s.n.). Iubit cler și popor! Avem cea mai mare mângâiere și bucurie a sufletului, că iubirea voastră față de patrie (Austro-Ungaria, n.n.) e nemărginită, că alipirea și credința voastră către Înaltul Tron sunt neclintite, că din iubirea, alipirea și credința aceasta curată și tradițională purcede ascultarea voastră necondiționată și izvorăște vitejia, care, mai ales în anii din urmă în mod strălucit din nou ați dovedit-o. De aceea vă sfătuim, mai vârtos acum, în aceste zile de grea cumpănă și vă îndemnăm cu cuvintele Sfântului apostol Petru, ca cu blândețe să vă supuneți autorităților și rânduielilor înaltei stăpâniri „ori împăratului ca celui mai de sus, ori guvernatorilor, ca celor trimiși de el pentru pedepsirea făcătorilor de rele și spre lauda lui Dumnezeu, ca cu facerea de bine să amuțiți nerecunoștința oamenilor celor fără de minte, ca cei liberi, iară nu ca și cum ați avea libertatea, ca un acoperământ răutății, ci ca servii lui Dumnezeu” (I, Petru, c. II, v. 13-16). Față cu noul dușman, care râvnește în chip atât de păcătos la știrbirea și stricarea hotarelor patriei noastre, veți ști să luptați cu aceeași îndârjire, vitejie și credință, cu care eroii noștri au sfărâmat cetățile de granit de la Iwangorod (s. n.). Căci dragostea, credința și alipirea voastră de tron și patrie vă va lumina mintea și sufletul, vă va întări inima și vă va oțeli brațul. Întăriți-vă dar cu credința în Dumnezeu, bucuroși fiind în inimile voastre, căci ați putut să dovediți credința și alipirea voastră către tron și patrie cu fapte atât de strălucitoare și cu jertfe atât de scumpe. Fiți cu încredere, că în ziua judecății și a răsplătirii Maiestatea Sa, înaltul nostru împărat și rege, împreună cu luminatul său guvern ungar, nu va întârzia a răsplăti după merit credința și vitejia, cu care ați apărat tronul și patria, asigurând condițiunile trebuincioase pentru dezvoltarea și întărirea etnică, culturală și economică a poporului român din patrie. Noi n-am provocat și n-am dorit război cu frații noștri, ci cu toată sinceritatea am stăruit pentru înfăptuirea păcii și bunei înțelegeri între români și maghiari, și credincioși chemării noastre nu vom înceta a ruga pe Dumnezeu, ca să ne trimită pacea de sus, pacea a toată lumea, pentru că zice Sf. Vasile cel Mare: „Nu există un bine mai mare, decât pacea, care este un dar ceresc, a căreia și numele numai este mai dulce decât orice” (Basil, Ep. 46, 1, Ep. 70). Isus Cristos este principiul păcii, zice Sf. Grigore; apostolii au predicat pacea lui Dumnezeu. Armonia domină în Dumnezeu și în toată creațiunea; oamenii trebuie să imiteze pe creatorul, păzind între ei concordia și în puterea acestei condițiuni trebuie să existe cetățile și popoarele (Greg. Naz. Orat. 12).

Oradea Mare (Nagyvárad) la 8/21 septembrie 1916.

Vasile Mangra m.p. ales și întărit Arhiepiscop și Mitropolit
Ioan I Papp m.p. episcopul Aradului
Dr. Miron E. Cristea m.p. episcopul Caransebeșului”. (5)


Bibliografie:

1. Ardelean F. – Destin și provocare Vasile Lucaciu și Vasile Mangra sau sarcasmul istoriei; 
2. https://crisia.mtariicrisurilor.ro/pdf/2017/F%20Ardelean.pdf
3. Mărieș H.– Aurel I. Coza, păstrătorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri http://www.buletindecarei.ro/2014/01/aurel-i-coza-pastratorul-memoriei-lui-vasilelucaciu-pe-aceste-meleaguri.html
4. Niculescu A. – (2017) Creștinismul românesc Sudii istorico-filologice, Ed. Spandugino, București
5. Prunduş S. A., Plaianu C. – (1994) Catolicism şi ortodoxie românească : scurt istoric al Bisericii Române Unite, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca
6. https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/veniti-luati-bucurie/greco-catolicismul-82
7. https:// www.episcopiahusilor.ro/uniatia-de-la-1700-nu-poate-sa-crediteze-unirea-de-la-1918#_ftn7





Sus