Miercuri, 21 Noiembrie 2018
Miercuri, 21 Noiembrie 2018


Kontakt / 1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciună și hoție (6). Mărturisitori ai Credinței sau înaintemergători ai panslavismului?

1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciună și hoție (6). Mărturisitori ai Credinței sau înaintemergători ai panslavismului? 

Unirea unei însemnate părți a clerului și credincioșilor ortodocși transilvăneni cu Biserica Romei a stârnit dușmănii, în principat și aiurea. Dintru început, sistemul feudal perimat din Transilvania s-a vădit incapabil să susțină schimbările promise cu „dărnicie” de Viena, fiscalitatea și „constituția” țării clătinându-se și în consecință, proprietarilor funciari protestanți dar și catolici nu le-a surâs ideea de a renunța la veniturile din satele românești. 

Chiar dacă azi ne apare ca inacceptabilă, încrâncenarea vechilor stări la ideea că uniții, din tolerați urmau să devină cetățeni, este de înțeles. Oricum ai privi însă dușmănia neîmpăcată a ierarhilor din principatele extracarpatice, aceasta rămâne nefirească, pentru că deși în Transilvania sinodul era un element cvasidecorativ, 

Legea românească rămăsese neatinsă, iar urmașii lui Atanasie, bazându-se pe o pregătire teologică aprofundată, vor marginaliza teologul iezuit. Prin urmare, deși „Biserica Greco-Catolică Română este Biserica Ortodoxă din Transilvania care a acceptat condițiile Conciliului Florentin [...] în unitatea unei Biserici Universale, ca o parte componentă de drept a acesteia”1, veninul împroșcat de ortodoxia grecescă din Muntenia controlată de Poartă, dar și de cea sârbă din Imperiu, ne otrăvește încă și azi sufletele.

În acest climat, în Maramureș, unde păstorea episcopul Iosif Stoica (din 1690) numit încă de Apafi Mihály, se refugiau adversarii Unirii, iar „în Bihor, datorită influenței reformaților, 16 sate românești au trecut de la unire la calvini” și tot pe acolo, episcopul sârb al Aradului ducea o propagandă antiunionistă acerbă. Vremurile erau tulburi, iar obligațiile ce decurgeau din Diploma a II-a leopoldină erau eludate de către oficialități, neacordându-se scutirile cuvenite uniților. 

Momentul a fost speculat de Ion (Iov) Țârca din Gâmbuț care, „râvnind vlădicia, a trecut în Țara Românească unde a cerut hirotonirea de episcop”, iar apoi, revenit în Ardeal, a refuzat să se înfățișeze lui Atanasie. În aceste condiții, a fost întemnițat; a evadat și a slujit un timp ca pastor într-o parohie româno-calvină; apoi a dispărut, reapărând în timpul lui Rákóczi Ferenc care l-a așezat la Alba Iulia (1706/1707) în scaunul episcopesc, părăsit de Atanasie, retras la Sibiu, cu guberniul. În toamna lui 1707, Țârca o ia din loc, sinodul găsindu-l nedemn de episcopie, iar cei 33 de protopopi participanți și-au reînoit adeziunea de la 1700, mărturisindu-și supunerea față de Atanasie.3
                                                            
                        Georg Philipp Rugendas: Kuruc-labanc lovas párbaj

Despre Războiul curuților am mai vorbit, astfel că mă voi referi doar la activitatea lui Țârca și a celor de felul său, așa cum ne-au descris-o Silvestru A. Prunduș și Clemente Plăianu: „În Maramureș, episopul Iosif Stoica deși ducea o viață destrăbălată și a fost anchetat și închis pentru fărădelegile sale, datorită intervențiilor calvinilor, care aveau un mare interes ca Stoica să fie episcop, a fost eliberat. 

Aici s-a refugiat și Țârca. După atâtea aventuri, rămas neastâmpărat și nestăpânit, și-a continuat activitatea de destrămare, hirotonind bigami, jefuind mănăstirea Uglea, oprind sate de la slujbe (cu interdict) și revenind asupra opreliștei numai pentru bani. 

Supus unei aspre investigații în 1709, a dispărut pierzându-i-se urma pentru totdeauna. În 1711 a murit și Iosif Stoica. Urmașul său, Ștefan Serafim Petrovan, un om nedecis, a cochetat și el cu catolicii, însă calvinii l-au împiedicat în acțiunile sale.”3


                                              Față în față: II.Rákóczi Ferenc și Apafi Mihály

Acesta a fost mersul evenimentelor derulate în vremea lui Rákoczi dar și a lui Vodă Bârncoveanu ce se silea (în van) să le fie pe plac turcilor interesați de orice insucces al Habsburgilor. Cel puțin curios este însă punctul de vedere exprimat de Ioan Lupaș protopop și istoric ortodox:

 „Dacă lui Francisc Rákoczi (sicǃ) nu i-ar fi lipsit sprijinul efectiv al regelui francez Ludovic XIV sau dacă ar fi reușit să obțină alte ajutoare străine pentru a putea duce la izbândă acțiunea sa de izgonire a Habsburgilor din Transilvania, opera politică-religioasă a acestora s-ar fi prăbușit fără îndoială, și ea împreună cu scaunul vlădicesc al nefericitului Atanasie, așezat sub controlul și tutela teologului iezuit.” 

Dacă … sau spus pe șleau, mai bine turcii decât Papaǃ

După moartea lui Atanasie a urmat o vacanță de zece ani a scaunului episcopal și în timpul nesfârșitelor tulburări, interimar a fost teologul iezuit Szunyog. În noiembrie 1713, protopopii i-au oferit vlădicia, dar acesta a refuzat. 

Apoi, a fost ales în unanimitate fostul secretar al lui Atanasie  cehul Venceslav Franz (bun cunoscător al limbii române și al realității transilvane), care însă n-a fost agreat de Viena, motivându-se că era laic, iar sinodul ar fi trebuit să propună trei candidați, dintre care împăratul numea pe unul. 

Curtea l-a preferat pe Ioan Giurgiu de Patak (Pataki), preot misionar român de rit latin în Făgăraș și ajungându-se la consens, împăratul Carol VI l-a numit episcop. 

Referindu-se la contextul politico-confesional al momentului respectiv, Alexandru Buzalic îl descrie astfel: „Se punea problema numirii lui Ioan Giurgiu de Patak episcop pentru greco-catolici și pentru romano-catolici, însă din 9 august 1714 era deja confirmat de Roma ca episcop pentru catolici, Mártonffy György. 

Exista varianta aplicării prevederilor Conciliului Lateran IV (1215) prin care Pataki devenea Vicar Apostolic pentru Transilvania, responsabil pentru catolicii de toate riturile, dar si varianta Conciliului Florentin (1439) susținută de Congregația de Propaganda Fide, care respecta dreptul răsăritenilor de a se conduce după regulile proprii, având o eparhie separată”.1

Fiind confirmat episcop al românilor uniți, a trecut de la iezuiți la Ordinul bazilian, primind și titlul de baron, respectiv funcția de consilier imperial. În timpul său, datorită fortificării cetății, s-a impus demolarea parțială a mănăstirii „Sfânta Treime” din Alba Iulia, a sediului și catedralei episcopale greco-catolice, cu alte cuvinte: „Mitropolia Bălgradului cu Biserica cea de Mihai Vodă cel Viteaz pe la 1600 făcută”. 

Deși demolarea s-a făcut cu despăgubiri substanțiale, datorită reînființării Episcopiei romano-catolice la Alba Iulia (17 februarie 1716), din motivele mai sus menționate și pentru a se respecta drepturile răsăritenilor, prin bula promulgată de Papa Inocențiu al XIII-lea (1721-1724) - Rationi Congruit (18 mai 1721), sediul Episcopiei române este mutat oficial din Alba Iulia la Făgarăș, biserica Sf. Nicolae devenind catedrala episcopală, în timp ce sediul se stabilește din necesitate la Sâmbata de Jos, fapt ce a permis reînființarea episcopiei ortodoxe.

Pastorația episcopului Ioan Giurgiu Pataki (1723-1727) a fost grea. În primul rând, fiind format ca preot romano-catolic, prin teologia scolastică a timpului sau, episcopul nu putea înțelege și trăi liturgica bizantină, „fapt pentru care a luat decizia arbitrară de a «reforma» Liturghia, scoțând epicleza din textul liturghierului”, fapt inacceptabil pentru clerul greco-catolic care nu au aplicat „reforma liturgică a lui Pataki”1

Din păcate, ca urmare a acestei situații survenite din ignoranță, clericii din Brașov și Țara Bârsei au semnat un jurământ față de ortodoxie (15 ianuarie 1724) și astfel, românii din această regiune renunțau la ierarhul din Făgăras, pomenindu-l pe mitropolitul din București. 


                                              Kleine Walachei, 1718-1739

În urma cererilor făcute, comunitatea ortodoxă din Brașov și Făgarăș (majoritară), primea dreptul de a funcționa liber, subordonându-se Episcopiei ortodoxe de Râmnic (Kleine Walachei, 1718-1739 ). Biserica catedrală din Făgăraș a rămas în continuare a greco-catolicilor.

Prin bula „Rationi Congruit”, Papalitatea a trecut peste prevederile Conciliului Lateran și nu i-a supus pe greco-catolici episcopului romano-catolic de Alba Iulia, ci a înființat pentru aceștia Episcopia greco-catolică de Făgăraș, iar în alegerea episcopului și a reședinței episcopale, a ținut cont de sugestia Cantacuzinilor (Nilles). Notabil este faptul că „Papa ar fi dorit pentru români o arhiepiscopie autonomă, dar opoziția maghiaro-vieneză era foarte greu de învins. Cel ce nu putea canoniza Diploma a II-a Leopoldină, nu putea aproba nici cererea lui Mártonffy, dar nu putea anula nici diploma cu condițiile ei umilitoare, cu dependența românilor de Esztergom. În situația aceasta a găsit totuși, o ieșire fericită”3 .

Moartea prematură nu i-a permis Episcopului Ioan Giurgiu Pataki să definitiveze separarea de Episcopia de Alba Iulia și nici să pună în practică dreptul de a avea mănăstire și călugări după regula Sfântului Vasile cel Mare, dar urmașul său Inochentie Micu Klein, pe temeiul bulei amintite va obține fondurile necesare înființării mănstirii în care se vor așeza Atanasie Rednic, Grigore Maior, Gherontie Cotorea ș.a., primii dascăli ai școlilor românești din Blaj ... Și toate acestea se petreceau în vreme ce în Moldova (6 octombrie 1711) și în Țara Românească (5 ianuarie 1716) se instalase regimul fanariot, prin care ortodoxia filo-turcă și antiromană își desfășuară nestingherită activitatea sub protecția Porții.

Referindu-se la pastorația lui Pataki, Alexandru Buzalic subliniază faptul că în urma acțiunilor de „a face ordine în interiorul eparhiei, din perspectiva aplicării canoanelor Bisericii răsăritene” și de disciplinare a clerului, Biserica românilor își începea integrarea în Europa civilizată.


Episcopul i-a obligat pe protopopii si preoții hirotoniți în afara țării să ceară încardinarea, interzicând hirotonirea în afara eparhiei. De asemenea, s-a preocupat de situația monahismului românesc autohton din acea vreme; de situația pseudo-mănăstirilor fără jurisdicție, în care activau calugări analfabeți, unii chiar nehirotoniți. 

Conștient fiind că viața consacrată europeană se desfășura după reguli clare, în structuri instituționale bine definite și organizate ce fac posibilă coabitarea dintr-un stat modern, a militat în acest sens. În plus, l-a preocupat și disciplinarea clerului, interzicând „frecventarea crâșmei, suduiala, blestemul și rostirea cuvintelor de hulă”, impunând ca obligatorie slujirea Liturghiei duminica și în sărbători, păstrarea Sfintei Cuminecaturi numai în biserică, lupta împotriva superstițiilor și practicilor păgâne. În același timp, credincioșii erau obligați a se spovedi măcar în ziua de Paști 1.

După dispariția Episcopului Pataki, conducerea eparhiei a fost preluată de protopopii din Daia și Juc – vicari episcopali și de teologul iezuit Regai, sub supravegherea lui Adam Fitter, rectorul colegiului iezuit din Cluj, iar tulburările au reînceput, după cum reiese din actele sinodului ținut la 15 noiembrie 1728, la Cluj. Silvestru A. Prunduș și Clemente Plăianu descriu situația din acel moment: „ Popa Mailat din Șona s-a ridicat ca un mare prigonitor al uniților, fiind nevoie de intervenția forței publice pentru a-l prinde și pedepsi. 

Mai aflăm că preoții schismatici au luat de la uniți bisericile cu forța, săvârșind și alte acte violente, pentru care au fost puși sub anchetă, incitând împotriva preoților uniți, iar călugării străini (sârbi) cutreierau satele sub pretextul strângerii de milă, în realitate fiind răspânditori ai schismei”3.

Alexandru Niculescu consideră că „noua Biserică Unită își găsea cu greu o poziție proprie în multiconfesionalismul Transilvaniei”. Adepții acesteia erau atacați de conservatorii ortodocși locali, zgândăriți de presiunile venite dinspre Serbia și Rusia, în vreme ce iezuiții urmăreau o catolicizare mai evidentă. Autorul consideră că Ioan Micu (1692-1768) din Sadu, a fost „cel care, pe urmele episcopilor fondatori Teofil și Atanasie, a înțeles bine rostul și posibilitățile deschise de o Biserică a românilor, și ortodoxă, și legată de Roma catolică, a fost un om cu adevărat providențial”. 

Viitorul episcop a studiat în școli iezuite la Sibiu și Cluj, apoi a continuat la seminarul teologic catolic din Trnovo (Slovacia), iar în 1730 s-a călugărit sub numele de Inocențiu (Inochentie) la mănăstirea unită ruteană din Munkács. Încă din iunie 1728, sinodul protopopilor, întrunit la Alba Iulia, sub președenția episcopului romano-catolic, în prezența rectorului colegiului iezuit din Cluj, îl propune să fie episcop al Bisericii Unite cu Roma. Carol al VI-lea îl numește episcop unit al românilor și baron al Imperiului (Klein), iar papa Clement al XII-lea îl confirmă în 1732. Totodată, devine ipso facto membru al Dietei.2
În țara celor „trei nationes”, Episcopul Inochentie Micu Klein a pornit lupta pentru recunoașterea celei de a patra – natio Valachorum, care urma să includă toate comunitățile valahilor, uniți sau nu. Episcopul îi considera pe toți clericii si credincioșii de rit bizantin din teritoriul sau, membri ai turmei sale. În fapt, era vorba de „o încercare de rezolvare a situației canonice după cerințele florentine, într-un teritoriu de interferență a Bisericii de rit latin cu cea de rit bizantin, în contextul în care ecleziologia Bisericii Romano-Catolice impunea o subordonare directă față de ierarhia catolică a locului, fiind obligatorie recunoașterea jurisdicției papale.”1

Deși prin acțiunea sa curajoasă, episcopul își depășea mandatul sacerdotal, în 1732 a trimis Împăratului nu mai puțin de 8 memorii, urmate ulterior de altele, în timpul prezențelor sale la Viena, dar Carol al VI-lea (1714-1734) le trimitea guberniului, unde rând pe rând erau respinse. Mânat de aceleași intenții social–politice, încearcă să ducă lupta și pe cale teologică, propunând sinodului protopopilor un recensământ al preoților și credincioșilor români (uniți și neuniți) – Conscriptio. Recensământul – Registrum universarum in Transylvania sacerdotum et incolarum Valachicorum - a avut loc în 1733 și chiar dacă rezultatul ce-i va fi pus pe gânduri, a fost ignorat de Curte și de „domnii pământurilor”, ideile lui Ioan Inocențiu Micu Klein urmau să devină tezele fundamentale ale identității românești: latinitatea și continuitatea etnolingvistică.

În 1737, episcopul își mută reședința de la Făgăraș la Blaj, unde între 1741-1747 se va construi catedrala simbol a Bisericii Unite cu Roma. În noua sa reședință, a convocat două sinoade – în 1739 și 1742 – în urma cărora se hotăra suspendarea din funcție și din venituri a teologului iezuit, acestuia propunându-i-se un statut asemănător protopopilor sau al unui vicar episcopal, conform disciplinei răsăritene și se interziceau trecerile de la ritul „grecesc” la cel „catolicesc, latin”. 

Inochentie Micu Klein și-a susținut și la Viena cererile privitoare la drepturile si privilegiile prin care valahii urmau să devină cetățeni, dar în condițiile relativei ascultări față de ierarhia legitimă, a lipsei argumentelor în favoarea apartenenței la Biserica proprie dar și a inexistenței catehezei, aspect ce favoriza perpetuarea superstițiilor și elementelor heterodoxe, între 11 martie și 20 aprilie 1744 a survenit răscoala pornită de călugărul Visarion Sarai - „un bosneac care nu știa o boabă românească, dar era înzestrat cu toate însușirile cu care marii șarlatani de pretutindeni izbutesc să târască după ei mulțimile naive și credule” – trimis de Arsenie Ioanovici, patriarhul din Karlowitz.3

Iată cum descriu Silvestru A. Prunduș și Clemente Plăianu acele „înălțătoare momente”: „Pretutindeni, în calitate de «trimis al lui Dumnezeu» și după «sfaturile Maicii Sfinte», spunea că popii uniți «au vândut legea», că botezul lor nu-i botez, cununiile lor nu-s cununii și că ascultarea de ei duce direct și sigur în muncile eterne ale Iadului cu focul nestins și viermele care nu doarme. 

Cuprinși de spaima osândei de veci, în ignoranța lor, credincioșii, la îndemnul «sfântului» au alungat preoții uniți și au refuzat să mai participe la slujbele lor. Morții erau îngropați fără prohod și pe copiii nou născuți îi botezau… babele, spunea Vlădica Inochentie în fața comisiei de anchetă. 

Popii uniți trag clopotele la biserică și nimeni nu merge. «Stan Miclăuș din Săliște a strigat: Unde sunt copiii popilor uniți, să-i tăiem pe toți cu toporul căci și aceia sunt papistași». Credincioșii din Șibot, județul Hunedoara, au despodit biserica, scormonind pământul de trei degete sub podele, aruncându-l afară și înlocuindu-l cu altul, fiindcă în biserică slujise până aici un preot unit. În unele sate preoții uniți au fost prinși și bătuți la îndemnul «sfântului», iar în altele, cuprinși de frică și de valul agitației, au părăsit și ei unirea. În câteva săptămâni, între Mureș, Târnave și Carpați, unirea a fost aproape total desființată. Părțile din nordul Transilvaniei au rămas neatinse.” 

Deși Visarion Sarai a fost arestat la Săliște, anchetat la Sibiu și trimis la Viena unde i s-a pierdut urma, răzmerița al cărei promotor fusese a dus la sfârșitul carierei marelui episcop. 

Convocat de Cancelaria aulică, Inochentie a sosit la Viena în iulie 1744, însoțit de secretarul său Petru Dăianu și tânărul preot Petru Aron, revenit de la studii din Roma, constatând că era privit cu ostilitate. 

În prima ședință (16 noiembrie), comisia de anchetă a încercat să-l înduplece să renunțe la cereri, însă, deși a răspuns câtorva întrebări, a contestat competența comisiei de a-l investiga și a atacat promisiunile neonorate din diplomele împărătești – principalul motiv al defecțiunilor legate de Unire și a faptului că așa s-a ajuns la săborul mare – la care au participat uniți și neuniți – să i se strige în față: „ne făgăduiți multe dar ne mințiți”.

Episcopul nu s-a mai prezentat la următoarea audiere (7 decembrie 1744), ci a transmis comisiei, prin Aron și prin agentul său Hardt, că ”nunțiul i-a interzis să se prezinte în fața unui for incompetent să judece chestiunile și persoanele bisericești, dar dacă i se vor comunica întrebările în scris, va răspunde tot în scris”. De altfel, aflând că Maria-Theresa intenționa să-l închidă în temnița de la Graz, sfătuit de nunțiul apostolic, a părăsit Viena, plecând la Roma, unde vreme de aproape 7 ani s-au dus tratative între Sfântul Scaun și Curtea vieneză pentru revenirea episcopului în Transilvania. 

Împărăteasa a fost de neînduplecat, astfel că după lungi insistențe ale Sfântului Scaun, vlădica Inochentie a demisionat (7 mai 1751), asigurându-i-se o pensie anuală de 1.200 florini aur, pe care succesorii săi, Petru Pavel Aron și Atanasie Rednic, i-au plătit-o regulat până la 28 septembrie 1768, data morții sale. A fost înmormântat în Biserica „Madonna del Pascolo” din Roma. 

La 22 iunie 1997 a fost exhumat și transferat la Biserica „Buneivestiri” a Colegiului Român Pio Romeno din Roma, apoi sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la Blaj și depus în altarul Catedralei Sf. Treime (2 august 1997). La 19 octombrie 1997 a fost înmormântat la loc de cinste, într-un mormânt săpat în fața iconostasului din Catedrala Sfânta Treime din Blaj.

Protopopul Nicolae din Bia, vicarul general episcopesc lăsat de Klein, a încetat din viață la 23 iunie 1745. Tânărul preot P. P. Aron, singurul cu studii corespunzătoare, în vârstă de 36 de ani, nerevenit încă de la Viena unde îl însoțise pe Clain, a fost numit de către acesta – care era deja în exilul de la Roma – vicar general episcopesc și, după ce a primit confirmarea împărătesei Maria Theresa, s-a întors la Blaj.

P. P. Aron s-a născut la Bistra (1709), în Munții Apuseni, fiind fiul preotului de acolo. A urmat cursurile Colegiului iezuit din Cluj (1730-1735), apoi a trecut la Trnovo, unde a studiat filosofia, după care a fost trimis de episcopul Inochentie Micu Klein la Roma, odată cu Silvestru Caliani și Grigore Maior. 

La 26 mai 1742 a depus jurământul obișnuit și voturile călugărești. În 1743 a fost hirotonit preot, iar în 1744 a sosit în țară cu puțin timp înainte de a-l lua episcopul Inochentie ca însoțitor la Viena.

La 4 noiembrie 1751, P. P. Aron a fost ales episcop, după ce a candidat alături de Grigore Maior și Silvestru Caliani, împărăteasa numindu-l în 28 februarie 1752, iar apoi, Sfântul Scaun l-a confirmat prin bula din 6 iulie 1752. A fost hirotonit episcop la 1 septembrie același an. În timpul său, teologul iezuit a trecut în sarcina statului (erarului).

Pastorația sa (1752-1764) a fost deosebit de grea. În vremea în care era vicar general al lui Inochentie, acesta îi dădea de la Roma diferite dispoziții imposibil de executat (ex. excomunicarea teologului iezuit Balogh, pe care vicarul general a refuzat s-o publice) fără a stârni mărimile împărăției, aspect ce a stârnit animozități și zvonuri, iar mai tărziu, a fost nevoit să facă față agitației stârnite de ierarhia sârbească din Karlowitz, care vroia să-i supună pe români jurisdicției sale și reizbucnirii răzmeriței începută de Visarion Sarai, de astă dată prin călugărul Sofronie de la Cioara, împreună cu preotul Ioan Molnar zis și Popa Tunsu, răzmeriță care a făcut ca mulți români, îndeosebi din Mărginimea Sibiului, să se lapede de unire. 

Tulbulentul călugăr ortodox Sofronie de la Cioara, călugărit la Argeș, umblat pe la Karlovitz, a revenit în Transilvania cu îndemnul de luptă împotriva Unirii cu Roma, mișcarea sa depășind însă nivelul unei propagande religioase antiunioniste, deși istoriografia Ortodoxiei românești o prezintă astfel. 

Mișcarea, intoxicată de propaganda vechii fobii greco-slavone antiromane, nu s-a mărginit să considere Unirea-lege latină , drept „lege nemțească”ci revendica și probleme sociale: „A trecut puterea domnilor, acum noi suntem domni” (Acad. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Științifică București 1967, p.209) transformându-se într-o răzmeriță violentă și recrudescentă, a determinat autoritățile să-i aresteze pe unii dintre capi, îndeosebi călugări fanatici. Vrând să-i elibereze, 

                                              Paja Jovanovic: Migration of the Serbs

Sofronie a luat mai mulți ostatici, preoți uniți, pe soția directorului minier, pe preotul romano-catolic din Zlatna ș.a. Intitulându-se „vicar al Sfântului Sinod din Karlowitz”, Sofronie promitea preoțimii și poporului privilegiile ilirice, apanajul sârbilor ortodocși din Imperiu, care „Pentru preoțime cu deosebire, ele puteau fi chiar mai ispititoare, cuprindeau drepturi mai mari și mai reale, în raport cu cele numai promise de diplomele unirii” (D.Prodan, Op. Cit. p. 218). 

Atacând probleme sociale, mișcarea a produs teamă: „Căci toți credeam că această scânteie, stârnită sub numele religiei, în foc mai mare se va schimba” (Idem, p.309), scria guvernatorul Transilvaniei, baronul Kemény László, cancelarului imperial. Mai mult, răzmerița „Încadrându-se în Ortodoxia răsăriteană, provoacă intervenția Rusiei și afectează relațiile dintre cele două imperii” (Idem p. 218). 

Sofronie a ajuns la Blaj, pentru a-i cere socoteală episcopului care, spre norocul său, se retrăsese la Sibiu. Evenimentele precipitându-se, conferința ministerială din 12 martie 1761 i-a încredințat pacificarea românilor generalului Buccow, nou numitul comandat al forțelor militare din Transilvania. În același scop a fost trimis și episcopul ortodox sârb, Dionisie Novacovici, care, însă, nefiind omul mitropolitului din Karlowitz, n-a avut autoritatea de a-i potoli pe instigator și acoliții săi. 

Nici încercările generalului și nici ale comisiei constituite în scopul pacificării, n-au avut mai mult succes, astfel că generalul decide distrugerea cuiburilor de agitatori din schiturile și mănăstirile ortodoxe din Transilvania, deși episcopii P. P. Aron și Dionisie Novacovici i-au cerut să nu recurgă la o asemenea măsură. Sofronie a fugit la Argeș de unde trimitea scrisori instigatoare: „Cumpărați-vă puști și pistoale, căci va veni vremea când veți da un plug cu boi pentru un pistol micuț și nu-l veți afla. Și să nu credeți că aceasta e glumă sau poveste, ci grăbiți-vă, căci nu știți ceasul când va veni și porunca”3.

Despre mănăstirile atât de deplânse azi, Silvestru A. Prunduș și Clemente Plăianu ne relatează următoarele aspecte: „Cu excepția câtorva, erau mărunte schituri, improvizate din una sau două încăperi, adevărate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, așezate în marginea satelor sau la liziera pădurii, în care se aciuaseră după răzmerița lui Visarion Sarai, sub masca monahismului, agenți ai Moscovei, foarte mulți sârbi. Unii dintre ei locuiau împreună cu câte o «călugăriță» cu care aveau împreună o droaie de copii, pe care îi întrețineau din rublele țarilor moscoviți, din cerșit și din agitație. Această coloană a cincea a Sfintei Rusii, din care și-a recrutat Sofronie cei mai mulți dintre luptătorii pentru ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania și a generat reacția atât de brutală a generalului Buccow”(3).
        

              Ilya Repin: Krestny Khod (Religious Procession) in Kursk Gubernia

Om de cultură, P. P. Aron a scris mai multe lucrări de învățătură creștinească, a întemeiat și organizat școlile din Blaj (1754), puse sub conducerea călugărilor baziliani, iar la moartea sa a lăsat întreaga avere Seminarului „Buneivestiri”; a înființat o tipografie; a zidit pe cheltuiala sa bisericile din Cut, Bistra, Mănărade și Rășinari. Pentru calmarea spiritelor, episcopul a întreprins numeroase vizitații canonice, murind la Cavnic, la 27 ianuarie 1764, în timpul ultimei dintre acestea. Osemintele i-au fost aduse la Blaj și îngropate în curtea episcopiei.

Cu privire la această perioadă, atât de bogată în evenimente, Alexandru Niculescu afirmă următoarele: „După ce Uniația a luat ființă, presiunile calvinismului s-au domolit, iar în Ardeal, s-a creat un sentiment al demnității etniei Romano-Valachorum. Până și edictele ulterioare de «toleranță religioasă» ale împăraților Vienei, Maria-Theresa și Iosif al II-lea, între 1759 și 1781 - prin care ortodoxia țăranilor români majoritari era oficial recunoscută - tot Bisericii Unite cu Roma catolică se datorează”2.

                                                                   ***

Nu sunt sigur că este de la sine înțeles pentru toată lumea faptul că apartenența la o confesiune nu este un merit, pentru că nimeni nu ne poate judeca după gândurile și convingerile noastre, ci doar după felul în care le transpunem în fapte. Fapte bune sau rele, unele clamate din toți rărunchii, celelealte ... cosmetizate sau băgate sub preș. Prin firea lor, oamenii, de la vlădică la opincă, au această trăsătură a personalității. Toți suntem tentați să ne comportăm în acest mod, iar dacă faptele vreunuia au importanță pentru urmași, această tendință va fi preluată de posteritate. 

Spre exemplu, Miron Cristea - primul Patriarh al României - la porunca lui Antonie Plămădeală, a fost pictat citind Declarația de Unire, pentru că nu cred că ar putea fi vorba despre scrisoarea circulară nr. 2602, din 8 septembrie 1916, prin care toți episcopii ortodocși transilvăneni, conduși de mitropolitul Vasile Mangra de la Sibiu, calificau soldații lui Ferdinand Întregitorul drept „lupi îmbrăcați în piei de oi și amețiți de făgăduielile lui Iuda”, respectiv „români ucigători de frați”sau despre vreo afurisenie neștiută, din vremea în care era Episcop al Caransebeșului, adresată trupelor lui Petar Karagheorghevici al Serbiei care au invadat Banatul în 1918. 

În aceste condiții, cred că este lipsit de sens să mai căutăm explicații despre niște sfinți canonizați la câțiva ani după desființarea abuzivă a Cultului greco-catolic și nici despre „sfântul” devenit brand ce ni se arată din vremea în care a fost limpede că patrimoniul uniților, însușit în chip samavolnic, se cerea restituit.



Bibliografie

1. Buzalic A. - Particularități în gândirea greco-catolică la jumatatea secolului al XVIII-lea diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_10bis/./7_buzalic.pdf
2. Niculescu A. – (2017) Creștinismul românesc Sudii istorico-filologice, Ed. Spandugino, București
3. Prunduş S. A., Plaianu C. – (1994) Catolicism şi ortodoxie românească : scurt istoric al Bisericii Române Unite, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca


Primele 5 părți:


http://corbiialbi.ro/index.php/contact/1648-1-decembrie-2018-8211-comemorarea-a-70-de-ani-de-oprimare-minciuna-si-hotie-4-vreo-doua-vorbe-despre-toleranta/

http://corbiialbi.ro/index.php/contact/1665-1-decembrie-2018-8211-comemorarea-a-70-de-ani-de-oprimare-minciuna-si-hotie-5-printre-curuti-si-lobonti/








Sus