Miercuri, 26 Iunie 2019
Miercuri, 26 Iunie 2019


Kontakt / EXCLUSIV Septimiu Borbil: Armânlu nu cheari

EXCLUSIV Septimiu Borbil: Armânlu nu cheari


În timpul lui Aurelian (270–275 d.C), latina se vorbea din Carpați până în Pind și de la coasta Mării Egee până la cea a Adriaticei. Deci, înainte de coborârea slavilor (sec VI d.C), Peninsula Balcanică, exceptând Grecia și coloniile grecești de pe litoral și câteva triburi albaneze din Alpii Dinarici, a fost romanizată. Coloniștii italici aduși încă în timpul Republicii, după cucerirea Iliriei și a Macedoniei, sunt cei ce stau la baza acestei romanități, iar acest spațiu latinofon, moștenire a influenței Romei, a dat naștere protoromânei - limbă romanică și numelui roman, așa cum a fost păstrat în memoria românilor, aromânilor, megleno-românilor și a istro-românilor. 

Spre deosebire însă de occident, romanitatea orientală nu s-a consolidat, năvălirile răsturnând-o prematur nu doar în nord, ci și în Macedonia, Epir și chiar în Tessalia. Masa slavilor ce s-a revărsat în regiunile mai joase, a fragmentat-o, permițând greco-bizantinilor să acceadă la conducere, astfel că în timpul domniei lui Heraclius I (610-641 d.C), latină a fost înlocuită cu greaca. Noii conducători, în general ostili latinofonilor, au stăruit să-i decadă din starea de „oameni ai imperiului”, asimilându-i barbarilor, motiv pentru care aceștia, au devenit dușmani înverșunați ai rânduielilor bizantine, considerându-i pe greci „uzurpatori ai imperiului lui Constantin cel Mare”. În pofida rezistenței, n-au reușit însă să evite marginalizarea și nici exonimul de vlah, respectiv desconsiderarea datorată condiției de păstori. 


Dragii mei, deși toți latinofonii răsăriteni sunt descendenții protoromânilor, în materialul de față mă voi referi cu precădere la reprezentanții cei mai sudici ai acestora – aromânii, despre care Matilda Caragiu Marioțeanu afirma: „Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni. Ei sunt continuatorii populațiilor sud-est-europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de romani” în vreme ce T. J. Winnifrith nu șovăia să afirme că: "...dacă vrem să vorbim despre aromâni (vlahi), trebuie să începem cu Olimpia și Filip ai Macedoniei". 

În ceea ce-i privește pe latinofonii nord-dunăreni a căror continuitate în această zonă nu poate fi sustinută, dar nici combătută în termini categorici, vă invit să-i „răspundeți” lui Ferdinand Lot, reputat medievist francez: „Totuși, unde ar trebui să-i plasăm pe daco-români? Ungurii, sârbii, bulgarii și grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta, cu niciun preț, nici în Transilvania, nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Ei nu au căzut totuși din cer și nu au venit nici din fundul iadului”.

Azi, micul sat de munte Voskopojë (districtul Korçë, Albania) doar amintește trecătorului că odinioară, pe acele locuri, se înălța cel mai important centru al aromânilor – Moscopole – care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu era depășit în Balcani decât de Constantinopol. În prezent, câteva biserici și mormanele de pietre mai amintesc de impunătoarea metropolă ce număra în anii săi de glorie între 45-60000 de locuitori, dar aceste relicve, scumpe amintiri, constituie totodată și mărturii ale siluirii, pizmei și jafului.


În acea vreme, orașul în care existau numeroase manufacturi, în jur de 70 de biserici, bănci, o tipografie și chiar o universitate (fondată în 1744) a prosperat de pe urma comerțului cu Germania, Veneția și Constantinopol, iar bunăstarea s-a tradus și printr-o efervescență culturală. Notabil este faptul că în 1770, la Moscopole a văzut lumina tiparului primul dicționar al celor 4 limbi balcanice moderne (greacă, albaneză, aromână și bulgară). 

De toate acestea s-a ales praful și pulberea, după ce sub pretextul revoltei Orlov (A doua revoltă peloponeziacă sau Revolta maritimă 1770), turcii și apoi albanezii au atacat constant metropola. 

Atacul din 1788 al trupelor albaneze conduse de Ali, pașa de Ioannina, s-a soldat cu distrugerea așezării, iar supraviețuitorii s-au risipit care încotro. Unii au luat-o spre Grecia, Serbia sau Bulgaria, alții au trecut Dunărea, iar o parte din elita negustorilor au ales Viena, Buda ori Pesta, dar și Transilvania, unde mai târziu, au contribuit la ridicarea națiunii române.


Deși greu încercat, orașul nu s-a stins, fără însă să-și recapete strălucirea. După primul război balcanic, Moscopole a fost parte a Republicii Autonome a Epirului de Nord, în interiorul statului albanez. Orientarea locuitorilor din această regiune a atras însă din nou urgia, orașul fiind distrus pentru a doua oară în 1916 de trupele albaneze (aliate cu Puterile Centrale) conduse de Sali Butka (1852-1938), mii de aromâni fiind masacrați. Pentru un transilvănean este lesne de înțeles de ce acest kachak (un fel de haiduc, asimilat luptătorilor pentru libertate) este considerat de albanezi erou național, iar de aromâni, criminal de război și tâlhar. Orice discuție pe această temă este de prisos pentru că n-ar avea sfârșit … 

Vă sugerez însă să-l comparați cu Pitu Guli/Vlahul (1865 -1903) căzut în luptă la Dealul Ursului, apărând de otomani Republica Crușevo, pe care a proclamat-o în timpul Revoltei Ilinden (revolta de Sânt Ilie - august 1903) și de vreme ce acesta este revendicat ca erou deopotivă de aromâni, bulgari și macedoneni, cred că putem afirma că între cele două figuri ale istoriei este o diferență semnificativă.

Pe parcursul războiului greco-italian (1940), grecii au controlat Moscopole, dar după capitularea acestora, orașul a intrat sub controlul Axei (1941). Evenimentele din acea perioadă au dus la dispariția urbei, aceasta fiind făcută una cu pământul de către trupele italiene și ulterior de către naționaliștii albanezi, grupați în organizația Balli Kombetar care sub deviza „Albania pentru albanezi, Moarte tradătorilor” au descins în două rânduri, distrugând ceea ce mai era de distrus și masacrând aromânii. 

Cu siguranță că unii dintre aceștia au fost susținători ai lui Alcibiade Diamandi și ai mișcării Legiunea Romană și că i-a încântat proiectul unui stat autonom sprijinit de Italia - Printsipat di la Pind și nu-mi fac iluzii că între practicile legionarilor Romei și cei ai Arhanghelului Mihail erau diferențe notabile, chiar dacă ultimii „tencuiau cu sânge dac”, însă repet: vina nu este niciodată unilaterală și nici colectivă, iar pedeapsa aplicată orbește, cu tunul, este genocid. 

Dacă la toate acestea, mai adăugăm și faptul că în vremea comuniștilor, Albania a fost un stat ce s-a declarat ateu și că în Grecia vecină, aromânii sunt considerați membri ai națiunii, în calitate de „greci vorbitori de limbă neolatină” cred că vă este limpede de ce azi, Voskopojë este doar un sat al amintirilor, în care în prezent se investește din greu pentru a deveni o atractivă destinație turistică, a cărei prosperitate e garantată de cele șase biserici, o mănăstire și un vechi pod ce au rezistat urii.

Urmând drumul abrupt, la câțiva kilometri înainte de intrarea în sat, pe un parapet din beton te întâmpină un impresionant graffiti: „Armânlu nu cheari” (Armânul nu piere), fapt ce contrastează la prima vedere cu ceea ce îți este dat să vezi pe străduțele îngrijit pietruite ale satului – o mulțime de turiști și câte un localnic. Chiar și în prezent mă gândesc la acest aspect, dar și la faptul că atari inscripții există și în România, iar dacă acestea n-au fost mâzgălite de v-unuʼ ce s-a plictisit de „Basarabia e România” ori de drăgălășeniile adresate ungurilor, singura explicație validă este că pentru aromânii de pretutindeni, Părinteasca dimândare și Soarele de la Vergina rămân simboluri arzătoare. 


Fac ce fac și mă trezesc că am intrat iarăși pe teren minat, așa că și de această dată mă zoresc să închei povestea … Ei bine, în loc de încheiere, vă voi împărtăși amintirea de suflet ce o păstrez din Moscopole. Desigur, m-au impresionat vechile edificii și pictura ce în multe locuri este cea de la început, dar credeți-mă că nu trebuia să merg până hăt departe, dincolo de Marea aromânilor (Lacul Ohrid) ca să văd urmările răutății omenești. 

De vreme ce așa ceva vezi la tot pasul, prefer să păstrez vii, în mintea și sufletul meu, privirea tristă și vocea scăzută, a părintelui Toma Samara (cunoscător al limbii române) de la Biserica Sf. Nicolae (Shen Kollit) care aflând că nu mai pot zăbovi căteva zile pentru a participa la slujba de duminică, singura ce se ține în prezent în aromână, mi-a grăit astfel: „Acum 300 de ani, Moscopole a fost un oraș vestit ce a dat lumii oameni de seamă. Mai apoi, toți au prins să vină și să plece, unii să pună foc ….”

În clipa de față, retrăiesc acel moment și nu pot decât să vă repet si vouă răspunsul ce l-am dat: „Știu Părinte câte ceva despre faima acestui loc, după cum știu și că națiunea căreia îi aparțin, datorează mult unora dintre acei oameni de seamă.”











Sus