Joi, 12 Decembrie 2019
Joi, 12 Decembrie 2019


Kontakt / Ura față de ceilalți lovește în primul rând în noi

Ura față de ceilalți lovește în primul rând în noi

1. Părintele Moldovan

L-am cunoscut la Universitatea de Vară de la Izvorul Mureșului, unde am ajuns întâmplător cu o invitație în vara lui 2004. Un om atât de plin de viață și atât de ager la minte, încât mă fascina, la cei 76 de ani ai lui. Mărunt, slab, cu sutana impecabilă, cu surâsul cald nelipsit de pe buze și cu o privire deschisă care îți intra direct în suflet.

A vorbit despre dragostea de aproape și despre respectul față de ceilalți. Nu știam cine e. Doar că e preot profesor de la Universitatea din Sibiu și se numește Ilie Moldovan.



Seara, în jurul focului, l-am văzut stând singur și gânditor pe un scaun, cu un pahar de vin în mână. Am ezitat să mă apropii,însă într-un final am făcut-o, dintr-o necesitate inexplicabilă de a cunoaște omul acela. Mi-a zâmbit și mi-a zis să stau lânga el. Am vorbit despre multe lucruri atunci, mi se părea că îl cunosc de o viață. I-am povestit ce fac – cercetare comparativă pe folclorul român și maghiar –, ce încerc, de fapt să fac, cât de greu îmi este cu tot sistemul de învățământ și condițiile de cercetare. Mi-a dat multe sfaturi de care ulterior am ținut seama.

A doua zi, înainte să plece, i-am dat – cu destul de multă teamă – studiul despre nuntă la români și maghiari în zona Harghita-Mureș. Mi-a spus ca îl va citi cu drag și că e prima dată când are în mână ceva pe aceasta temă. Eram destul de sceptică. Mă gândeam că era políticos. Ne-am luat rămas-bun cu o îmbrățișare.

          

În anul următor am primit o invitație de la Muzeul Carpaților Răsăriteni pentru a participa la o sesiune de comunicări științifice. De data aceasta era o lucrare despre interferențele lingvistice în limba vorbită. După deschiderea oficială și după cazare, am ieșit pe holul hotelului să fumez o țigară în locul special amenajat.

Eram prinsă de o carte de etnopsihologie și nu am auzit pașii.

Am simțit doar o mână ușoară pe umăr. Am ridicat privirea și în fața mea stătea părintele Moldovan, cu ochii lui vii și zâmbetul bun. L-am îmbrățișat, bucuroasă de revedere, și m-a pupat pe frunte. Mi-a reținut mâna și mi-a spus că a citit nu o dată, ci de mai multe ori ceea ce scrisesem.

Și că ceva în el s-a schimbat, așa bătrân cum e.

„Mi-am dat seama că vedem rău. Că Dumnezeu a făcut neamurile și a pus în toate același har. Neamul e realitatea vieții veșnice și cât timp suntem creștini și am primit binecuvântarea lui Hristos prin botez, suntem toți una. Și trebuie să ne cunoaștem, de fapt, ne cunoaștem, fiindcă dacă ne cunoaștem pe noi înșine îi cunoaștem și pe ceilalți. Dumnezeu e în noi toți. Ura față de ceilalți loveste în primul rând în noi, ne dezumanizează. Avem aceleași dureri, aceleași trăiri, aceleași sentimente. De ce atâta ură, de veacuri? Nimeni nu va lua pământul ăsta cu el pe lumea cealaltă. Nimeni nu e atât de curat încât să-l judece și să-l acuze pe cel de lângă el. Deasupra noastră stă același Dumnezeu. El a pus rânduială și el a amestecat neamurile pentru a le îmbogăți, nu pentru a se urî între ele. Gândiți-vă ce săraci am fi de am fi singuri, ce săracă ne-ar fi limba, obiceiurile, până și mâncarea... Ceea ce ați făcut și ceea ce faceți e de la Dumnezeu. Să nu vă opriți niciodată și să le arătați și altora aceste lucruri. Eu sunt bătrân și o să mă duc curând. Dar voi, ăștia tineri, trebuie să o faceți că mare păcat e ura între oameni...".

Părintele Moldovan a murit acum doi ani... Nu știu de ce, de multe ori am senzația că îl dezamăgesc...

2.Unde e „acasă” e sufletul meu

N-am simțit ura niciodată. Nu cunosc sentimentul acesta, nu a făcut parte din sufletul meu, și poate tocmai de aceea îl percep atât de puternic și de profund. Nu am imunitatea formată, sunt ca un copil nevaccinat în fața unei epidemii. Vulnerabilă? Poate. Sau, dacă stau și mă gândesc bine, e posibilitatea mea de a-mi întări apărarea. Luptând. Cu cuvinte, cu dragoste, cu oameni, împotriva răului care se revarsă periodic în mass-media și, mai ales, în mediul virtual.



Contactul meu cu ura îndreptată către o etnie s-a produs în clasa a XI-a. Studiam Istoria românilor și când am ajuns la Popoarele migratoare, mai precis la huni, am văzut fața profesorului de istorie transformându-se. Nu mai era patriotism. Era un sentiment pe care nu-l cunoșteam, la fel cum nu-i cunoșteam pe cei împotriva cărora era îndreptat. Adică maghiarii.

Trăiam în orășelul acela mic de provincie amestecați, români, evrei, rromi, fără ca vreodată să fi văzut în jur discriminare sau atacuri pe aceste criterii. Societatea condamna abaterea de la normă, însă nu apartenența etnică.

Pumnul izbit de catedră, ochii care aruncau otravă, vocea care devenise metalică m-au făcut să mă întreb ce au putut să facă niște oameni pentru a fi ținta atacului verbal necenzurat. Ni s-au adus explicații, fapte, imagini, povești. Da, unele erau cutremurătoare. Am îndrăznit să întreb cu ce sunt vinovați cei de acum. Adică maghiarii.

Am fost sancționată, dar nu mi s-a dat un răspuns. Era vina istorică, vina de a te fi născut și a vorbi aceeași limbă cu a înaintașilor. Și nu am reușit niciodată să mă împac cu această idee, nici să-mi însușesc sentimentele care veneau dispuse să intre și în cele mai curate suflete.

Când viața mi-a oferit șansa de a cunoaște această comunitate maghiară, și de a trăi în mijlocul ei, mi s-au spulberat și ultimele frânturi de întrebări. Am ajuns nu doar să respect, dar să iubesc oamenii, să le văd sufletele, viața, prin prisma iubirii și a elementelor care ne leagă după atâtea secole de conviețuire. Poate de aceea o parte din sufletul meu a rămas acolo, între brazii ninși de pe Munții Harghitei, privind la locurile și oamenii care mi-au dat un loc căruia încă îi pot spune „acasă”.

3.Sine ira...

Prostul obicei de a citi tot ce îmi cade sub ochi, mă face uneori să am contact cu diferite pagini și, implicit, oameni care intră și sunt activi pe ele. Am remarcat o chestie, nu neapărat interesantă, dar care dă de gândit. Agitatorii de profesie au adepți însetați de comunicare, avizi de cuvinte și de atenție. Am analizat comentarii de pe diferite pagini ultranaționaliste și, deși îmi stăteau ca spinul în coastă și mă ardeau degetele să răspund, nu am făcut-o. Aș fi intrat într-un joc în care aș fi fost singură și încolțită, nu am energie și nici timp pentru asta. Oameni care caută atenție și care, odată băgați în seamă sau apreciați, chiar și pentru o opinie aberantă sau un comentariu agramat, încearcă să-l mulțumească pe cel în cauză creând valuri și amplificând fenomenul. Vrea să demonstreze că poate, că e bun, că e la nivelul celui care lansează provocarea, că poate servi.

Da, sentimentul utilității ne menține vii si satisfăcuți într-o oarecare măsură. Suntem ființe sociale și, automat, vrem să facem parte din societate implicându-ne, implicarea făcând posibilă experimentarea sentimentului de apartenență la grup și de acceptare. Grupul e forță, toți vrem să fim puternici, însă această forță e canalizată adesea, mai ales în momente-cheie (1 decembrie, 15 martie, sărbători locale etc) către generarea de tensiuni, de diversiune, de sentimente care nu au nimic de a face cu respectul sau măcar toleranța. E o măsurare inegală de forțe psihologice care duce la situații de criză ce se pot gestiona doar prin cedarea unei părți pentru a nu degenera în violență.



Și, totuși, suntem toți oameni. De ce nu putem vedea binele din noi și din ceilalți? De ce există această separare, până și la nivelul limbajului? De ce „ceilalți” și nu „noi”? Oare nu toți dorim același lucru? Nu toți visăm un loc în care să ne creștem copiii în siguranță, de care să nu fie nevoie să ne rupem în căutarea unei vieți mai bune? Nu simțim toți iubirea si durerea? Nu ne plângem toți morții și ne bucurăm la nașterea unui copil? Nu ne va acoperi pe toți același pumn de pământ?

Oare facem suficient, cei care facem ceva, pentru a detensiona aceste situații? N-ar trebui să trecem dincolo de virtual? Sau, dacă tot rămânem în acest spațiu, să ne asumăm și cuvintele, nu doar tăcerile, care de multe ori sunt interpretate ca slabiciune sau incapacitate de a reacționa?

Oare aceste „ne-am săturat”, „nu are niciun rost”, ” de ce să-mi bat capul?” nu sunt tocmai cele care încurajează și susțin niște elemente care nu au ce căuta într-o societate multiculturală, multietnică, bazată pe respect reciproc al valorilor spirituale?

(autoarea este colaboratoare la MaghiaRomania)





Sus