Luni, 22 Aprilie 2019
Luni, 22 Aprilie 2019


Kontakt / EXCLUSIV Septimiu Borbil: Arc peste timp la Ohrid

EXCLUSIV Septimiu Borbil: Arc peste timp la Ohrid

La începutul acestei luni am poposit la Ohrid, unde reveneam după cinci ani, atras de amintiri de neșters. Îmi amintesc și azi senzația copleșitoare ce m-a încercat în clipa în care am pășit întâia oară sub bolțile de peste un mileniu ale Bisericii Sfânta Sofia, călcând pe străvechea pardoseală (între timp, aceasta a fost acoperită cu dale de marmură). Nu am suficient talent pentru a vă descrie ce am simțit în acele momente. 

Tot ce pot să vă spun e că doar o singură dată mi s-a mai întâmplat să fiu încercat de astfel de simțăminte, chiar dacă din motive diametral opuse – anul trecut, când am înțeles câte ceva din crunta siluire exercitată de Pravoslavnica Rusie care, folosindu-se de o biserică obedientă, modelează mințile și sufletele conaționalilor mei de peste Prut.


Nu voi detalia aceste aspecte, însă mi se pare firesc să-mi pun întrebări despre lucrurile ce mă preocupă și să le împărtășesc altora, iar dacă nu sunt în stare să înțeleg, să-i întreb pe unii măi învățați și să aștept răspunsuri pertinente. O fi puțin lucru? O fi mult? O fi prea mult? Nu-mi dau seama, deși încă mai sper că nu, de vreme ce Rösler și Nicolae Densușianu sunt departe!

Pentru cazul în speță, întrebarea la care de cinci ani caut un răspuns este cât se poate de simplă: de ce la Ohrid, orașul în care tradiția spune că existau 365 de biserici (câte una pentru fiecare zi a anului) poți să te reculegi într-o biserică ce datează din vremea în care țarii bulgarilor își întindeau autoritatea peste un areal uriaș ce includea și o bună parte a teritoriului actualei Românii, iar la nord de Bătrânul Fluviu, dacă te raportezi la aceeași perioadă, ești nevoit să te mulțumești cu vestigiile îneguratei Culturi Dridu. 

De ce în Balcani sunt mulțimi de monumente funerare și chiar sarcofage ale vlahilor, iar la noi niciunul? 
De fapt, răspunsuri am tot primit, da' au fost din alea pe care nici hârtia nu le suportă ... Încercați numa' să sugerați că în acele vremuri, locuitorii de la nord de Dunăre, câți vor fi fost ei, aveau parte de un trai mizer, după cum demonstrează dovezile din teren și veți vedea ce stârniți... 


Din cauza unor astfel de reacții și a exagerărilor de tot felul, o întrebare aparent simplă îți aduce un nemeritat oprobriu. Această realitate n-ar trebui să ne mire, de vreme ce opiniile unora precum Dimitrie Onciul, Ștefan Meteș ori Vasile Pârvan care au văzut în schimbarea limbii noastre liturgice și a ritului nostru prin slavi, „fatalul destin al istoriei”, sunt în bună măsură voalate de istoricii bisericești ce văd în slavizarea Bisericii salvarea Ortodoxiei neamului. 

La vremea sa, părintele Augustin Prunduș a relevat faptul că după judecata istoriografiei ortodoxe confesionaliste, „limba română ar fi fost cea mai mare primejdie pentru Ortodoxie, dacă ar fi rămas în continuare în Biserică și nu ar fi fost înlocuită cu slavona”, iar în sprijinul afirmației sale, îl citează pe Mircea Păcurariu: „Ritul slav a fost pentru noi în împrejurările de atunci un mijloc de păstrare a Ortodoxiei… Dacă românii ar fi folosit în continuare limba lor, pe care unii cercetători o numesc protoromână sau străromână… Romei i-ar fi fost foarte ușor să ne atragă în ritul latin, dat fiind faptul că vorbeam o limbă asemănătoare cu aceea pe care o folosea ea în cultul său”. 

Interesant ... sau poate că vouă vi se pare fără cusur maniera în care se face "lege strămoșească" din ritul constantinopolitan, pătruns la noi sub formă slavonă și apoi grecească. O fi pentru cei ce au răspunsuri la toate sau poate că acum, când îi mai pomenim doar cu un sfert de gură pe vechii bulgari ce vreme îndelungată ne-au marcat destinul și am ajuns să avem biserici care prin numărul și opulența lor i-ar face să crape de pizmă nu doar pe țarii bulgarilor ci și pe toți basileii, eu doar bat câmpii.


Ei bine, dacă eu doar bat câmpii, înseamă că Sfântul Niceta (n. cca.335 - d.414), episcop al Remesianei din Dacia Mediterranea (azi Bela Palanka, Serbia) n-a fost decât „un factor de romanizare, de unitate și de continuitate a populației daco-romane de pe malurile Dunării”, după cum lasă unii să se înțeleagă, deși acesta a redactat un rit propriu al Diecezei Iliricului și Dacilor în care se regăseau elemente comune Apusului și Răsăritului, care a fost părăsit în secolele IX-X, sub presiunea apostolilor slavilor Ciril și Metodiu, și mai ales a ucenicilor acestora reveniți în Bulgaria sub țarul Boris (852-889).
Știți, eu nu m-am apucat să scriu rândurile astea pentru „a băga bățul prin gard”. Nu mi-am propus aici să fac deliciul röslerienilor care cu siguranță nu se vor întreba de ce au fost necesare trei episcopii [episcopiile Cenadului (1030), Oradiei (1010) și Transilvaniei (1009)] într-un teritoriu în care ei consideră că existau doar descălecătorii și vreo câțiva slavi și nici să-i scot din minți pe cei ce visează daci ortodocși, creștini încă înainte de creștinare … Am scris pentru oameni cuminți! 

Peste Heraclius (610-641) care a rupt-o cu latinitatea, Boris, Simeon ori Samuil și chiar peste Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025) s-a așezat praful uitării. Chiar și activitatea politico-militară a lui Vladimir, cneazul pe care bizantinii au fost nevoiți să-l răsplătească cu o prințesă porfirogenetă, ocazie cu care l-au și botezat, e privită azi dintr-o cu totul altă perspectivă. Eu, de pildă, l-am văzut pe Ștefan al Moldovei pictat alături de cel ce este numit „Întocmai cu Apostolii și Luminatorul Rusiei” în toate bisericile de rit vechi de dincolo de Prut în care am intrat. Dacă asta este soarta celor ce acum un mileniu schimbau de azi pe mâine hotarele, atunci ce așteptări putem avea despre misiunea lui Hierotheos - episcop numit al Turciei – un simplu executant? Crede fiecare ce-i place!

                 


Stau și mă uit la cele două poze – amintiri de la Ohrid – făcute la un interval de cinci ani. Barba mi-a albit aproape în întregime. Totuși, se poate că vreau prea mult sau poate prea repede … Cred că ar trebui să mă mulțumesc cu faptul că am avut ocazia să mângăi cu nesaț coloanele mâncate de vreme ale Sfintei Sofia din Ohrida - episcopie spre care sute de ani s-au închinat și vlahii nord-dunăreni – gândindu-mă la faptul că robia din Primul Țarat ar explica multe aspecte ce nu pot fi lămurite de geste „alese pe sprânceană”. 

Dar până la urmă, ce reprezintă câteva fire de barbă sură sau chiar faptul că un muritor de rând și-ar putea încheia socotelile cu această lume, fără să-și fi satisfăcut curiozitatea în raport cu „fatalul destin al istoriei”.








Sus