Miercuri, 26 Septembrie 2018
Miercuri, 26 Septembrie 2018


Kontakt / EXCLUSIV. Septimiu Borbil: Confesiunea unui cafegiu, drumeț prin Țara Skipetarilor

 EXCLUSIV. Septimiu Borbil: Confesiunea unui cafegiu, drumeț prin Țara Skipetarilor

Acum vreo săptămână îmi făceam siesta sub copertina alb-albastră a unei taverne de la malul Mării Ionice care își spărgea valurile în stâncile rostogolite în genuna deschisă la un metru de mine. Muzica grecească în surdină și gazdele ce se întreceau în a ne satisface toate capriciile făceau atmosfera cât se poate de plăcută. Dacă cereai ceva în engleză, aceștia schimbau câteva vorbe în greaca himariotă și în cel mai scurt timp erai servit impecabil. 

După desert, dorind să-i fac pe plac patronului care timp de peste o oră ne-a tot povestit despre rețetele mamei și ale bunicii sale, îl rog să ne aducă o „cafea grecească”, în fapt identică cu ceea ce noi, ceilalți, numim „cafea turcească”. Vizibil flatat, grecul ne-a adus două cafele fără cusur ...

Spre seară, mi s-a făcut poftă de încă o cafea și ca atare am cerut „cafea grecească”, pe terasa hotelului unde trăsesem, unui tânăr isteț și mereu zâmbitor, dar cu privirea arzătoare. Nici n-am apucat să isprăvesc ce aveam de zis, că l-am și văzut cum se străduia să-și ascundă iritarea sub masca nedumeririi. Într-o clipită, am înțeles totul. 


Deși cu o zi înainte îl auzisem vorbind grecește, totuși, răspunsul tânărul ce se afla în fața mea - „în Albania avem doar cafea albaneză sau turcească” - m-a făcut să cred că acesta era un albanez naționalist. M-am corectat și am cerut „cafea albaneză”, iar fecioru' sesizându-mi ironia, după ce mi-a adus una cel puțin la fel de bună ca și cea pe care ne-o oferise vecinul său grec cu câteva ore mai devreme, îmi spuse împăciuitor: „de fapt, e cafea turcească”. I-am răspuns doar că știu.

În timp ce-mi savuram cafeaua și dădeam pe nas rotocoale de fum, m-am tot gândit la faptul că mă aflam într-o țară care până în 1992 fusese „primul stat ateu din lume” și la crucile mari cât o palmă desfăcută pe care le-am văzut tatuate pe piepturile sau pe umerii unora; la faptul că într-o regiune în care grecii sunt majoritari nu vezi fluturând în vânt decât vulturul bicefal al Kastrioților, iar dacă te uiți după vreo inscripție în greacă, trebuie se te mulțumești doar cu ceea ce scrie pe produsele importate. 


Evident că mi-am ținut gura și nu m-am apucat să-i destăinui că eu cred că anumite reacții ce le sunt îngăduite minoritarilor ce se zbat să-și conserve identitatea, pot fi condamnabile atunci când vin din partea majoritarilor. N-avea niciun rost! M-am mărginit să-l întreb dacă cunoaște în amănunt istoria patriei sale, la care el m-ai răspuns că da. Apoi, a prins a-mi ține cu emfază o prelegere pe care însă i-am tăiat-o scurt întrebându-l dacă a auzit de Franz Nopcsa, unul dintre cei trei comandanți ai trupelor de voluntari albanezi din timpul Primului Război Mondial, care fusese originar din Transilvania, locul în care trăiesc și eu. 

După cum mă așteptam, nu știa și cu siguranță că multe alte lucruri îi erau neclare ... Din acel moment, n-am mai discutat decât despre bucătăria albaneză și personal, n-am avut decât de câștigat fiindcă tot ceea ce mi-a recomandat a fost delicios.


Spre sfârșitul șederii mele în Himare m-am abătut pe la o a treia tavernă aflată și aceasta în imediata apropiere. Era ora prânzului și se adunaseră o grămadă de mușterii, de o grămadă de naționalități. Chelnerul, un grec de vreo 25 de ani părea a fi un student ce muncea în vacanță. El era foarte eficient, iar mâncarea, delicioasă. 

După ce m-am ghiftuit, îl chem pe băiat și-l rog să ne aducă „cafea turcească, grecească, albaneză sau cum o vrea el să-i zică, numa' să fie dată în clocot” ... Băiatul s-a uitat la mine, a schițat un zâmbet discret, după care scuzându-se, mi-a explicat că în acea tavernă n-au decât „cafea internațională”. Deși îmi venea să râd în hohote, m-am mulțumit la rândul meu să zâmbesc și să dau pe gât un espresso scurt, fără să-l mai întreb cu cât îl plătește Soros ...





Sus