Miercuri, 26 Septembrie 2018
Miercuri, 26 Septembrie 2018


Kontakt / Reconcilierea nu este obligatorie, dar fără maghiari nu va reuși niciodată România

Reconcilierea nu este obligatorie, dar fără maghiari nu va reuși niciodată România

Acum 34 de ani, la sfârșitul verii anului 1984 diplomații francezi și germani nu au avut zi și noapte, ca să pregătească cu succes Europa pentru întâlnirea din 22 septembrie între Mitterand și Kohl – o întâlnire despre care diplomațiile celor două țări au lăsat de înțeles, că va fi la Verdun, în cimitirul Primului Război Mondial, locul unde acum un veac germanii și francezii se omorau cu miile, cu casca de fier în cap.

Întâlnirea era pregătită în amănunte, însă terenul și mai ales statura celor doi oameni de stat – Mitterand ”prea scund”, Kohl ”prea înalt” – au dat emoții organizatorilor, care au încercat să intuiască chiar și eventualele poziții ale cameramanilor, încercând să evite ”contrastul de statură”, ce ar fi putut fi un deliciu presei de scandal.


Multe zâmbete amare și mai ales neîncrezătoare au luminat momentul când cei doi se pregăteau de aceea fotografie celebră, în care se țin mână în mână, sugerând zecilor de milioane – care au fost acum o sută de ani dușmani de moarte – că reconcilierea nu este obligatorie, dar sinergiile eliberate pot face istorie, schimbând în bine viața a milioanelor și milioanelor francezi și germani din Europa.

Cei mai mulți nu dădeau doi bani pentru succesul acestui gest, enumerând sute de motive pentru care această fotografie nu va avea viața lungă, și inițiatorii acestei întâlniri istorice vor fi huiduiți atât de cei din dreapta, cât și de cei stânga.

Mitterand avea inamicii săi politici, Kohl la fel. Din punc de vedere psihosocial Franța și Germania – în 1984 – nu difereau mult de România. Sloganele, presa de protest, șovinismul latent era similar, cum o vedem azi România, înfundată în alb șinegru: la noi toți sunt ori îngeri ori demoni, totul este ori alb ori negru, politicienii sunt ori eroi ori hoți ordinari, iar țapi ispășitori de serviciu sunt mereu prezenți, când este vorba de incompetență, ignoranță, subinformare patologică, indolență, orgolii și lipsa spiritului civic.

Și în România anilor 2000 au fost încercări firave pentru o reconciliere româno-maghiară – cu un conținut mai mult entuziast decât concret. Începerea retrocedărilor, legea privind folosirea limbii materne, conturul unei Românii regionalizate conform cererii localnicilor – iată câteva lucruri bune.Despre acestea cam uită maghiarii, care au tendința de a se victimiza, prezentând aproape toate simptomele psihozei minoritare.

Acum, în 2018 această reconciliere sinceră pare a fi tot mai îndepărtată, lipsind cu desăvârșire politicienii carizmatici, care ar putea fundamenta acest proiect. Cu alte cuvinte: noi nu avem nici Mitterand nici Kohl, ba mai mult, nu avem nici proiecte concrete de viitor comun. 

Maghiarii nu se gândesc deloc la viitorul apropiat, că ce vor face atunci când toate cererile lor vor fi satisfăcute în România, iar românii prea puțin se gândesc la realitatea cruntă, că fără maghiari nu au cum să se integreze în Europa modernă. Mai pe înțelesul tuturor: reconcilierea nu este obligatorie, dar fără maghiari România nu va reuși niciodată.





Sus