Luni, 22 Octombrie 2018
Luni, 22 Octombrie 2018


Kontakt / 1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciună și hoție (5). Printre curuți și lobonți

1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciună și hoție (5). Printre curuți și lobonți


La moartea episcopului Teofil, în Transilvania, situația teologico-politică era tot neclară, iar Unirea cu Roma a ortodocșilor devenise o problemă de stat, iscându-se o dispută pe această temă între dieta preponderant calvină și curtea imperială catolică. În spațiul transilvan, Contrareforma înseamna nu în primul rând restaurarea catolicismului ci câștigarea de noi suflete. Cum protestanții se puteau apăra cu mai mult succes, având strategii de mult folosite, biserica catolică și-a extins atracția asupra masei mari a ortodocșilor români. 

Astfel aceștia au ajuns într-o poziție cheie, fiindcă prin câștigarea unui număr mare, ponderea lor putea să intervină decisiv în rivalitățile dintre catolici și protestanți, dintre stările feudale ardelene și grupurile de nobili din jurul cardinalului de Strigoniu, în competiția dintre curte și nobilimea ardeleană (7).

Întrerupt tragic, procesul de Unire cu Roma a fost impulsionat de același reverend Baranyi, superior al iezuiților, care l-a propus în Scaunul episcopal vacant pe tânărul ieromonah Atanasie Anghel 
ce absolvise școala teologica calvină din Aiud, fapt ce-l făcea agreabil și calvinilor. 

La 28 ianuarie 1698, acesta a fost hirotonit episcop la București, în timpul lui Constantin Brâncoveanu, primind daruri din partea acestuia, iar de la Patriarhul Dositei al Ierusalimului (aflat în vizită) o serie de Instrucțiuni, redactate în 22 de puncte. Între acestea, punctul 5, ajuns de pomină, prevedea ținerea slujbelor în limbile „slovinească ori elinească” și sub nicio formă în limba română. 

Punctul zece se referă la utilizarea pâinii dospite ca materie pentru Euharistie, restul indicațiilor fiind îndreptate strict împotriva calvinizării. 

O grămadă de indicații inutile, de parcă straturile superioare ale clerului ortodox din Transilvania ar fi ignorat prozelitismul calvin. În orice caz, „textele nu prea contraziceau prin dogmele lor Unirea, nu pomeneau nimic despre catolicism și nu făceau nicio aluzie la opera de convertire începută de călugării iezuiți”, după cum corect a observat Zenovie Pâclișanu (cit. de 3)

La momentul respectiv, datorită acțiunilor desfășurate de către Habsburgi, status quo-ului religios al Transilvaniei se modifica. Spielmann-Sebestyén Mihály descrie astfel tendințele perioadei respective: „Dacă în timpul principilor și mai ales începând cu domnia lui Rákóczi György I. (1629–1648), biserica reformată-calvină este considerată biserică de stat, biserică princiară (primus inter pares), după 1690 este redusă la statutul de biserică receptă, rămâne una din confesiunile legale și libere, dar puțin preferată de guvernanții Imperiului habsburgic.”
          

În februarie 1697, când odată cu Declarația de unire sinodul solicitase și câteva drepturi politice, acestora li s-au opus cu vehemență calvinii, prin vocile guvernatorul Bánffy György I și a cancelarul Bethlen Miklós. 

Dată fiind însă situația din Ardeal, Hotărîrea imperială în această problemă, luată la 16 aprilie 1698 și comunicată în teritoriu la 28 mai, care-i „împărtășa pe preoții români de privilegiile și drepturile preoților cultului cu care se vor uni”, i-a adus pe calvinii ce doreau la rândul lor să-și asigure unirea românilor, în situația de a promite aceleași privilegii.

         

În lucrarea sa „Bod Péter și istoria bisericii românești din Transilvania”, istoricul și teologul reformat Gúdor Botond, ne prezintă felul în care Bod Péter ( 1712-1769) – traducător, poet, bibliotecar, profesor, preot, notar al sinodului general al Bisericii Reformate – privea retrospectiv (în 1764), evenimentele petrecute la cumpăna dintre secole: „Biserica națională, pe care Reforma o înstăpânise în sufletul românilor, se dovedea, odată intuită puterea acestei arme, devastatoare pentru tot ceea ce până atunci legile se străduiseră să consacre drept imuabil. Uniți cu romano-catolicii sau cu protestanții, românii n-ar mai fi încetat oricum să ceară egalitatea în drepturi cu cei cărora le-ar fi oferit sporul numeric atât de necesar în noua conjunctură politico-administrativă.”(2)

Dorind să clarifice situația, Atanasie a convocat sinodul din 7 octombrie 1698 - o consultare a poporului fără precedent până atunci în unirile religioase, la care au participat 38 de protopopi districtuali și preoții cu câte doi-trei reprezentanți din fiecare parohie (după Nilles 2270 de preoți). În cele din urmă, pe baza adeziunii prin mărturisirea credinței, s-a redactat Declarația de Unire sau Cartea de Mărturie:

„Noi mai jos scrișii, protopopii și popii bisericilor românești dăm în știre tuturor celor ce se cuvine, mai vârtos Țării Ardealului. Judecând schimbarea acestei lumi înșelătoare și nestarea și neperirea sufletelor căruia în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească și ne mărturisim a fi mădulările acestei Biserici sfinte, catolicească a Romei prin această CARTE DE MĂRTURIE a noastră și cu acelea privilegiuri voim să trăim cu care trăiesc mădularele și popii acelei Biserici sfinte, precum înălțimea sa și încoronatul craiul nostru în milostenia decretului înălțimii sale ne face părtași… S-a dat în Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie”. 

După aceea cu un scris mai mărunt, dar de aceeași mână, continuă: „Însă întru acest chip ne unim și ne mărturisim a fi mădularele sfintei catolicești Biserici a Romei, cum pe noi și rămășițele noastre din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci cu toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum așa și de acum înainte să fim slobozi a le ține după calendarul vechi și pe cinstitul vlădicul nostru Atanasie până la moartea sfinției sale să n-aibă puterea a-l clăti din scaunul sfinției sale…” 

După pecetea episcopului și semnătura lui și a celor 38 de protopopi se mai adaugă:„Și așa ne unim acei ce-s scriși mai sus cum toată Legea noastră să stea pe loc. Iară de n-ar sta pe loc acele, nici aceste puncte să n-aibă nici o tărie asupra noastră și vlădica nostru Atanasie să fie cap și nimeni să nu-l hărbutăluiască”. (6)

Pentru a contracara totuși succesul negocierilor, guberniul a acordat ajutor moral ortodocșilor, cât și acelor parohii reformate române care nu fuseseră încă atinse de zelul unirii, mai ales în comitatele Hunedoarei și în regiunea Făgărașului, Brașovului etc. Se formează așadar o alianță conjuncturală, ce urmărea același scop, dar din considerente diferite. […] 

După părerea guvernatorului (Bánffi n.n.), episcopul uniților Atanasie Anghel, are pretenții nejustificate asupra preoților calvini români, iar mulți ortodocși emigrează spre țările române fiindcă sunt constrânși să se declare uniți cu catolicii. 

Acțiunile pornite de adversarii unirii religioase s-au dovedit a fi iluzorii, însă parlamentul provincial, cu majoritate protestantă, a reușit totuși să limiteze numărul celor scutiți de dijme și servituți din tagma preoților, prevăzîndu-se totodată ca membrii clerului greco–catolic fără parohii să trăiască în mănăstiri privilegiate. Evident, situația era departe de a se fi calmat.

Referindu-se la această problemă, unii istorici maghiari o explică astfel: „Deși Dieta a trebuit să accepte unirea cu Roma în 1699, a făcut tot ce i-a stat în putință ca prevederile Diplomei să nu fie traduse în viață. Punctul nevralgic a fost problema scutirilor de impozite. 

Cine vor fi exceptați de sub plata dărilor și de prestări feudale, preoții împreună cu familiile lor, toți uniții indiferent de condiția lor socială? 

Nelămurirea fără echivoc a acestor probleme, precum și teama ca suma globală a impozitului impus românilor să fie plătită de mai puțini contribuabili sau să nu fie plătită integral (în multe locuri iobagii au refuzat să-și „onoreze” datoriile), a creat un haos rar întîlnit în finanțele țării.” (7)

Potrivit istoricului și teologului greco-catolic Alexandru Buzalic, toate documentele redactate înainte de 1700 denotă faptul că mitropoliții Teofil și Atanasie se raportau la modelul ecleziologic florentin, acceptând Unirea prin cele patru puncte dogmatice, păstrând întreaga tradiție neschimbată, spre deosebire de „unirea” cu calvinii, alternativă ce ar fi intervenit radical în „legea strămoșească”. 

Autorul notează: „Putem observa chiar radicalitatea condițiilor puse de către partea română, care spera să-și poata exercita în mod deplin întreaga autoritate conform tradiției disciplinare proprii, un loc important ocupându-l Soborul, organul legislativ și decizional cel mai important. 

Observăm o concepție despre Unire și catolicitate în care sinodalitatea ocupă un loc prim mai ales în ceea ce privește alegerea ierarhiei, Papa (în calitate de cap al Bisericii Catolice) și Împaratul (puterea civilă) având misiunea de a confirma numirea respectivă, după care ar fi revenit misiunea de hirotonire a noului ierarh, Patriarhului Bisericii sui iuris de care Biserica locală respectivă depinde. Un alt lucru demn de semnalat este și semnătura ierarhilor, care au luat o decizie în calitate de «mitropoliți», ei fiind urmași de drept în scaunul mitropolitan și continuatorii Bisericii Române pe care o păstoresc”(1). 

În esență, demersurile celor doi se bazau pe modelul ecleziologic din primul mileniu creștin, „stipulându-se refacerea comuniunii între Biserici egale prin sacramentalitatea și apostolicitatea care le legitimează în diversitatea riturilor, fiecare fiind parte integrantă a Bisericii Una, Sfântă, Catolică și Apostolică, imaginea istorică a Împarației lui Dumnezeu aflată în drum spre desăvârșirea destinului său metaistoric”, aspect subliniat și de Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plăianu: „Străbunii au fost conștienți că revin la Biserica Romei de care au fost despărțiți - «Cu o inimă am așezat ca să ne întoarcem la sânul Sfintei Maicii Biserici Romano-catolicești și iară să ne unim cu ea, toate acelea primindu-le și crezându-le, care ea le primește, le mărturisește și le crede»”.(6)

Deși ierarhii Bisericii românești din Transilvania își exprimaseră răspicat intenția de unire în baza deciziilor Conciliului de la Florența (1439), cardinalul Kollonich ignora cu bună știință indicațiile Congregației „de Propaganda Fide” și cerințele clerului român, fapt soldat, ca și în Biserica Ucraineano-Catolică, cu scindarea credincioșilor. 

Cardinalul era hotarât să impună o dependență directă administrativă și canonică față de Papă, impunând în teritoriu o subordonare față de structuri ecleziastice romano-catolice, în spirit post-triden. 

Pornind de pe această poziție, în timp ce Atanasie aștepta confirmarea în funcție din partea împăratului, cardinalul Kolloich, invocând slaba pregătire teologică a acestuia, ridică problema continuitații apostolice a hirotonirii, strecurând și o îndoiala legată de eclezialitatea Bisericii române, exprimată în categoriile post-tridentine, fapt care îl conduce spre rehirotonirea sub conditione a episcopului român unit, mai întâi ca preot, apoi ca episcop în martie 1701.

Referindu-se la acel moment, Alexandru Buzalic face următoarea prezentare sintetică: „Astfel se poate face distincția dintre prima Unire, cea reală, în spiritul florentinului și a doua Unire, cea ratificată de Viena și pusă în aplicare în spiritul noii viziuni ecleziologice și ierarhice. Atanasie se supune unei astfel de umilințe numai în perspectiva de conducător al românilor pe care îi păstorește și pentru ale căror drepturi și libertăți făcuse petiții împaratului de la Viena. 

Roma a acuzat acest act de rehirotonire a lui Atanasie, Congregația «de Propaganda Fide» hotărând că orice hirotonire facută de »schismatici« este validă, însa nu și licită; singura măsură care se impunea într-o astfel de situație era acordarea dispensei pentru măsurile canonice care se impuneau pentru o acțiune ilegală. Kollonich a impus și prezența unui censor prin instituirea unui «teolog», coborând Mitropolia greco-catolică româna la rangul de Episcopie, în timp ce Diploma a II-a Leopoldină o subordona Arhiepiscopiei de Strigoniu. 

Rehirotonirea – chiar dacă din punct de vedere canonic si dogmatic nu a fost validă – a dat însă posibilitatea acuzelor de schimbare a »legii«. Disciplina canonică răsăriteană cerută încă de la sinodul Bisericii românești din Alba Iulia din 7 octombrie 1698 implica subordonarea fața de o Patriarhie de rit greco-bizantin, inexistentă în interiorul Imperiului, fapt pentru care superior al Bisericii Române Unite devine Cardinalul Kollonich, în timp ce Atanasie, prin diploma din 19 martie 1701, era numit «episcop al națiunii române» („episcopus nationis valachicae”). 


Astfel toți creștinii de rit bizantin-român, uniți sau nu, aveau un ierarh de rit propriu care să le asigure activitatea pastorală, preferându-se într-o prima etapă urmarea acestuia și în «credința». Aceste acte impuse abuziv de către Viena, au avut repercusiuni majore în primul rând asupra greco-catolicilor. În istoria unirilor bisericești nu a existat un act asemanator de umilire a unui ierarh răsăritean, precum rehirotonirea lui Atanasie, apoi introducerea «teologului iezuit» a fost o altă încălcare a înțelegerilor inițiale (de aceasta obligație Biserica fiind eliberată abia în 1773), reducându-se drepturile de decizie ale vlădicului și ale Soborului.”(1)

Unirea unei importante părți a clerului din Transilvania cu Biserica Romei a zguduit Orientul slavo-bizantin. Nemulțumiților din spațiul intracarptic li s-a raliat ierarhia ortodoxă din afara acestuia. Inițial, au protestat împotriva Unirii Patriarhii Adrian al Moscovei și Calinic al Constantinopolului, după care, la 3 mai 1702, acesta din urmă, împreună cu Mitropolitul Teodosie din București au trimis o „afurisenie” asupra lui Atanasie.

În 3 iulie 1702 Patriarhul Dositei al Ierusalimului, împreună cu același Teodosie, a trims pe data de 3 iulie 1702 o pastorala către românii transilvăneni, prin care se anunța afurisenia acordată mai ales datorita faptului ca s-a lasat rehirotonit de Kollonich. Datorită stării explozive, prin decretul din 12 decembrie 1701, Leopold I a dat românilor posibilitatea „[…] să ramână în credința lor veche sau să se uneasca cu oricare din cele patru Biserici recunoscute”, astfel încât Biserica Româna 

Unită pierdea sprijinul Vienei în timp ce nu era sprijinită în mod special nici de catre autoritățile locale, în cel mai bun caz, dezinteresate.

Tratatele de pace de la Karlowitz (1699) și Passarowitz (1718) au consfințit victoria Habsburgilor în confruntarea cu Imperiul Otoman. Totodată, în intervalul 1701–1714, Habsburgii austrieci au fost direct implicați în Războiul Succesiunii Spaniole pentru a-și apăra moștenirea lăsată de ultimul Habsburg spaniol - Carol al II-lea (m. 1700) și pentru a nu se ajunge în situația ca prin noul monarh (Filip al V-lea al Spaniei), care era și cel mai tânăr fiu al delfinului Franței, imperiul multicontinental spaniol să treacă sub controlul lui Ludovic al XIV-lea.


Episcopul Atanasie și-a îndeplinit menirea în acele vremuri tulburi care au prins a se limpezi doar din momentul în care compromisurile (1711-1825) au asigurat un grad de stabilitate mai ridicat. De la bun început, dominația habsburgică a produs nemulțumire în Ungaria și Transilvania. 

Dările considerabil mai mari față de perioada otomană, politica de recatolicizare, ignorarea legilor seculare ale Ungariei au constituit motive constante de revoltă antihabsburgică. Inițial, s-a răsculat Thököly Imre (protestant) care era dispus să-i readucă pe turci pentru a scăpa de imperiali și pentru ca status quo-ul să nu se modifice … A fost înfrânt, deși pentru scurt timp a devenit și principe al Transilvaniei, pe care însă o părăsește în 1690. Peste șapte ani (1697) la Tokaj, a izbucnit o răscoală țărănească, însă și acolo „focul” a fost repede stins.

În 1703, mișcarea antihabsburgică a dobândit noi valențe, în fruntea sa ridicându-se de această dată un catolic - Rákóczi Ferenc II. Sub deviza Cum Deo Pro Patria et Libertate (Cu Dumnezeu pentru Patrie și Libertate), împotriva Habsburgilor s-au raliat nobili, iobagi, maghiari, polonezi, români, francezi, catolici și protestanți. Rákóczi a promis iobagilor participanți și familiilor lor scutirea de dări și obligații iobăgești. 

Cu sprijinul curuților săi (kurucok), Rákóczi a reușit să ocupe partea de nord a Regatului Ungariei, Câmpia Tisei și teritoriile transdanubiene ale Ungariei. Pe urmă a cucerit o parte a Transilvaniei, dar, în bătălia din 1705 de la Jibou (Zsibó), a fost învins de către lobonți (labancok) – adică armata imperială și nobilii maghiari proaustrieci – ceea ce a dus la imposibilitatea cuceririi întregului teritoriu transilvan.

În 1704, Dieta de la Târgu Mureș (Marosvásárhely) l-a ales principe, iar Adunarea din Szécsény – un an mai târziu – conducător al Ungariei, cele două teritorii formând o confederație, sub conducerea sa. Inițial, „nemulțumiții” au primit sprijin material și ofițeri pricepuți din Franța. Ulterior Rákóczi a încheiat înțelegeri cu Suedia și cu Rusia țarului Petru cel Mare. În 1707, în cadrul Dietei de la Ónod, principele a proclamat detronarea Habsburgilor și autonomia statală a Ungariei. Acesta a fost momentul de vârf al luptei de eliberare. […] După bătălia și înfrângerea de la Trencsén (azi Trenèín, Slovacia, 1708) a urmat declinul. 



Nici conjunctura internațională nu mai era una favorabilă, iar ajutorul francez promis nu a mai sosit. Deoarece susținerea financiară a armatei era imposibilă, mișcarea a intrat în criză. În 1709, forțele răsculaților erau deja în retragere, iar mulți curuți au trecut de partea lobonților. Principele nu era împotriva tratativelor de pace cu Habsburgii, dar cerea în schimb libera alegere a regelui și autonomia Principatului Transilvaniei.

La începutul anului 1711, Rákóczi a părăsit țara în căutare de sprijin politic internațional. În absența sa și fără știrea principelui, nobilimea maghiară a început tratativele cu Habsburgii, iar contele Károlyi Sándor a semnat pacea de la Satu Mare (Szatmár, 1711). În urma acesteia, Viena a renunțat la intenția sa inițială (1686) de a îngloba teritoriul cucerit fără a-i lua în seamă specificitățile. Prin urmare, s-a revenit la vechea constituție, care presupunea libera alegere a regelui și a fost menținută toleranța religioasă. Curuții deveniți loiali împăratului, au fost grațiați, reprimindu-și proprietățile, nobilimea maghiară menținându-și statutul de stare privilegiată. Cei care au refuzat compromisul au părăsit țara odată cu principele. (5)

Evident, curuții au fost ostili Bisericii Unite, astfel că în răstimpul în care Transilvania s-a aflat într-o bună măsură sub autoritatea lor, s-a încercat anularea Unirii. Moartea lui Leopold I (1705), a cardinalului Kollonich (1707) și a împaratului Iosif I (1711), au constituit ocazii favorabile oponenților Unirii, în fruntea lor remarcându-se Ioan (Iov) Țirca. Atanasie Anghel a fost alungat din Alba Iulia (1707) și s-a refugiat la Sibiu, de unde revine doar în momentul în care mișcarea curuților intră în declin.

În iulie 1711, în timpul Războiului ruso-turc, Petru cel Mare a intrat în Iași, existând teama că trupele sale ar fi putut intra și în Transilvania. În aceste condiții, cunoscute fiind cruzimile împotriva greco-catolicilor ruteni din teritoriile bieloruse si ucrainene, la care s-a dedat armata țarului, episcopul Atanasie și doi protopopi –Vasile și Petru - semnează o declarație de revenire la ortodoxie, rămasă fără urmări, datorită provincialului iezuit Hevenessi care a reușit să impună respectarea angajamentelor sacre, luate prin Unirea cu Roma catolică. Tensiunile dispar în anul 1711 prin semnarea pacii de la Sătmar, însă politizarea Unirii și acțiunile de împotrivire fața de Atanasie au deschis calea spre evenimentele ulterioare.

La 19 august 1713, episcopul Atanasie moare, după ce a condus așa cum a putut mai bine Biserica unită cu Roma. Alexandru Niculescu punctează: „Atanasie a știut să se facă admis de autoritățile Transilvaniei. Încrederea în cauza Unirii, în Imperiul Austriei și mai ales în Mater Ecclesia Romana i-au animat sinuoasa activitate ecleziastică românească. Atanasie a reușit să fie un fidel combatant pentru o cauză: credința creștină a tuturor românilor din Transilvania. Nu a fost o «dezbinare»; a fost o consolidare a Bisericii românilor, uniți și neuniți.”(4)

Din nefericire, rana provocată de disputa inițiată de N. Densușianu, deranjat probabil în aserțiunile sale despre „Cuceritorii lumii, plecați din străvechea Dacie” și adâncită continuu de istoriografii Ortodoxiei confesionaliste românești, alimentează în permanență altercația româno-română în privința Unirii cu Roma, deși este clar că fără aceasta, limba română ar fi sunat altfel și probabil că n-ar fi existat niciun 1 Decembrie 1918, pentru că în 1916, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României a alergat într-un suflet să semneze scrisoarea circulară nr. 2602 prin care trupele Vechiului Regat ce au intrat în Transilvania erau calificate drept „lupi îmbrăcați în piei de oi și amețiți de făgăduielile lui Iuda”, respectiv „români ucigători de frați” …

În aceste condiții, în loc de încheiere, prefer opinia lui Gyárfás Elemér (1924): „Însemnătatea reală a acțiunilor unioniste nu le putea prevedea nimeni, nici marea nobilime din Transilvania, nici cercurile conducătoare vieneze, nici măcar românii, cei mai interesați în acest proces. Nimeni nu s-a gîndit la Viena — unde cei de la putere s-au simțit protejați în lojele lor — că prin unire ei făuresc progresul material și sprijină dezvoltarea culturală a unui popor, care în decurs de două secole scurte, lăsând la o parte propria-i neînsemnătate, ridicîndu-se, va distruge ca pe o jucărie dominația dinastiei habsburgice.”(7)


Bibliografie


1. Buzalic A. - Particularități în gândirea greco-catolică la jumatatea secolului al XVIII-lea diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_10bis/./7_buzalic.pdf
2. Gúdor Botond - Bod Péter și istoria bisericii românești din Transilvania, diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_4_5/11.pdf
3. Mârza I., Câmpeanu R. – Secvențe istoriografice privind unirea religioasă a românilor ardeleni diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/./17%20marza-campeanu.pdf;
4. Niculescu A. – (2017) Creștinismul românesc Sudii istorico-filologice, Ed. Spandugino, Bucureșt
5. Páll-Szabó F. (coordonator), Pócsai S., Rad C., Váradi Éva-Andrea, Wellmann L. - (2014)O istorie a maghiarilor Ed. Világhírnév, Cluj
6. Prunduş S. A., Plaianu C. – (1994) Catolicism şi ortodoxie românească : scurt istoric al Bisericii Române Unite, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca
7. Spielmann-Sebestyén M. - Unirea cu Roma în istoriografia maghiară (Titlul original, în limba franceză: „L'Union avec Rome dans l'historiographie hongroise”), în: Altera, 1996, nr. 4, pp. 185–198;




Sus