Joi, 16 August 2018
Joi, 16 August 2018


Kontakt / Volohii noștri – Dacă noi nu facem ceva, atunci cine?

Dacă noi nu facem ceva, atunci cine? 

Acum aproximativ un an de zile dintr-o simplă întâmplare am aflat de o comunitate românească din vestul Ucrainei, ai cărei locuitori se autodefineau ca fiind volohi.

Volohii reprezintă o comunitate din țara vecină, cu origini încă necunoscute, dar cu un grai la care și-au pus simțitor amprenta poporul român și cel maghiar deopotrivă.
În acele zile după descoperirea existenței acestora și o documentare mai în detaliu despre situația în care trăiesc volohii, am inițiat un proiect umanitar intitulat: ,,Să-i ajutăm și noi pe volohii din vestul Ucrainei". 

La care mi s-a alăturat ulterior o fostă colegă de-a mea, pe nume Estera Gherman, româncă originară din localitatea Micherechi, respectiv echipa redacției ,,Foaia Românească" din orașul Jula, ambele așezăminte aparținând la momentul actual Ungariei.


Primele săptămâni de lucru au reprezentat un adevărat câmp de luptă între mine și majoritatea conaționalilor mei, care, după postarea articolului privind ajutorul umanitar destinat volohilor, au tot pus întrebări pe facebook: Cine sunt ei? Ce sunt ei?, sau prin mesaje: Sunt români? Cum trăiesc? Ne putem înțelege cu ei?

 Evident că da, absolut, a venit răspunsul meu. 

Dar tot mai mare a fost dezinteresul față de o parte din neamul nostru asuprit de soartă, străin printre străini. Au avut un comportament ușor previzibil: s-au prefăcut că nu văd și aud nimic, iar la răspuns au fost primii de la coadă. Tipic românesc. Mulți mi-au desconsiderat gestul, alții l-au comentat, totuși adevărul este că uneori poporul român nici nu pare unul ,,născut creștin". De ce nu îi ajută cei din țară?, a fost întrebarea unei persoane, pe motiv că autoritățile au rolul de a face acest lucru. Bineînțeles că orice român contează, iar ei acolo nu au pe nimeni și absolut nimic, doar pe Dumnezeu, câteodată nici pe el.

Numeroși oameni mi-au spus simplu și răspicat să îmi văd de treabă, că sunt încă copil(la 18 ani), în timp ce alții la vârsta mea nici nu știu ce să facă cu viața lor, darmite să își ajute frații. Alții au venit cu teorii care de care mai pompoase, totuși tristul adevăr este că puțini au dat dovadă de implicare.

Românu-i frate cu românul până la sfârșit, iar voi - dragi frați și surori - ați cam uitat în ultimul timp, odată cu venirea libertății și democrației, din ce neam proveniți. Cu mâna pe suflet vă transmit aceste lucruri, ca și român.

În ultima vreme am învățat doar lecția de a urâ, nu și cea de a îl iubi pe aproapele nostru, fie că e vorba de familie sau popor. Te întreb, oare tu cum ai proceda dacă ai afla că propria mamă, ce ți-a dat viață, este grav bolnavă? Ei bine tot așa se simte și România la momentul actual, asemenea volohilor pierduți printre copiii altei țări. 

Schimbarea vine întotdeauna din suflet, corpul fiind doar suprafața frumosului.

Totuși am privit mereu și partea strălucitoare a universului, când - rând pe rând - am fost contactat de diferite persoane din Oradea, București, Arad, Constanța, Ungaria, Austria, chiar și din Canada, oameni care și-au manifestat dorința de a își ajuta semenii la ananghie. În câteva săptămâni iată că s-au adunat peste 500 de cărți( romane, povești, benzi de colorat, manuale), haine, alimente, în special pentru copiii din localitatea cu cel mai mare număr de volohi, Poroșhkovo. 

Copii ce uneori umblă desculți iarna, sau pur și simplu total dezbrăcați, iar familiile își duc cu greu traiul de pe o zi pe alta. 

Fiind vorba de cărți, majoritatea acestora au provenit de la redacția românească din Jula, oferite din partea întregii comunități românești din Ungaria, în semn de solidaritate, nu însă și din partea statului român care nu face nimic pentru a îi ajuta pe acești etnici români, pierduți pe plaiurile Ucrainei. 

Cărțile au ajuns la asociația ,,Dor de vatră" din Municipiul Beiuș, care, împreună cu părintele Eftimie Mitra de la Schitul Sfinții Romani din Județul Hunedoara, cu mine si alți voluntari, precum și cu alte asociații, dorim să deschidem un centru social la Poroșhkovo, cu sală de clasă și o cantină, având ca scop principal sprijinirea, dezvoltarea și conservarea limbii românești a volohilor.

Iată că și în plin an centenar al Marii Uniri, autoritățile române se feresc în continuare de a sprijini, respectiv conserva, limba și cultura comunităților românești din afara tării, în special a celor istorice, rămase în afara frontierelor României. Fiind nevoie ca doar comunitățile românești să se sprijine reciproc, pentru că românul e mereu inventiv, nu?




Sus