Luni, 26 August 2019
Luni, 26 August 2019


Kontakt / 1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciună și hoție (4) Vreo două vorbe despre toleranță

1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciună și hoție (4) V'o două vorbe despre toleranță



Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa
omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați.

Voltaire


Toleranța (lat.: tolerare - a suporta) e un termen social, etic și religios aplicabil unei colectivități ori unui individ, definind respectul libertății altuia, al modului său de gândire și comportamentului, precum și al opiniilor sale de orice natură (politice, religioase etc).

Mulți dintre noi intuim că toleranța înseamnă îngăduință și detașare dar dacă analizăm câți dintre cei ce se pretind animați de o atare atitudine sunt în stare s-o și manifeste în situațiile incomode, constatăm că o bună parte găsesc justificări pentru încrâncenarea ce-i cuprinde. Eu nu mă mai mir de nimic și nici nu mai încerc să-i schimb pe cei din jurul meu, astfel că adesea mă mărginesc doar la a-mi analiza interlocutorul și uneori să-i răspund ... E mai simplu așa, pentru că nu de polemici și circ duc lipsă. Circ e la tot pasul, iar la rândul meu, sunt și eu om și prin urmare, am domenii față de care manifest intoleranță (ex. ticăloșia unora). Personal, consider că acesta este miezul problemei – modul în care individul percepe starea de decădere morală caracteristică ticălosului. Dacă sunteți cât de cât curioși, încercați să priviți în jur prin prisma proverbului „Cine se scuză, se acuză” și concluzionați.

       

Cei ce au dorit să înțeleagă conceptul și s-au documentat în acest sens, știu că toleranța poate fi doar o formă a dezinteresului sau că aceasta poate constitui o manevră tactică bazată pe concesii provizorii prin care se acordă permisiunea pentru ceva din ceea ce ar putea fi suprimat sau a cărui implementare trenează. Privită însă în lumina umanismului, adevărata toleranța presupune respectul opiniei contrare, fiind un element determinant al libertății individuale, iar cei care o manifestă, demonstrează că sunt capabili să respecte deciziile altor persoane, grupuri, popoare, religii, alte moduri de gândire ori puncte de vedere, precum și stiluri și deprinderi de viață diferite.

Minunată însușire a firii mai e și toleranța asta și mult caz se face pe seama ei, astfel încât mie mai că-mi vine să mă las păgubaș chiar înainte de a o aduce în discuție. Ciclul de eseuri dedicate Bisericii Unite cu Roma la care lucrez în prezent și valul de intoleranță ce continuă s-o izbească m-au determinat însă să perseverez. Amintiți-vă doar de acel „cine nu e ortodox nu e român!”, clamat de Patriarhul Iustinian Marina în Catedrala din Cluj la 18 august 1971 și veți înțelege situația: nu e de ajuns că i-ai făcut cuiva o nedreptatre, trebuie să persiști în a-l urî și ponegri.

Știți însă cu toții că aceasta constituie modalitatea prin care nedreptul, oripilat de propria-i ticăloșie, încearcă să se disculpe în fața propriei conștiințe, a comunității, a postrerității dacă preferați. Prin urmare, frătiucilor, sper că stuntem în asentiment măcar asupra faptului că o evocare a unor momente din istoria acestei Biserici, întemeiată în zorii modernității europene, ar fi caducă fără v'o două vorbe despre toleranță.

În istoria recentă a României există numeroase exemple de intoleranță sălbatică, evenimentele din martie '90 de la Târgu Mureș, represiunea Golaniadei, Mineriadele fiind cele mai mediatizate, dar de parcă n-ar fi de ajuns cu vârf și-ndesat, acestora li adaugă nesfârșitele șicane ce le au de înfruntat toți cei ce-și revendică drepturile, persoane sau instituții. Momentele enumerate fiind arhicunoscute, aș vrea să-l văd și eu pe cel care mă va contrazice acum, când sugerez că situația deplorabilă în care se află țara noastră își are originea și în intoleranța societății românești. Sau te pomenești că atitudinea „dacă nu-ți convine, pleacă!” este un amănunt insignifiant ... Nu dragilor, nu este și culegem ce semănăm!

Uniformizarea/românizarea României, demarată acum un secol după principiul „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!” și adusă la cotele cele mai înalte, pe alocuri monstruoase, de prin anii 80 încoace n-a consolidat nici pe departe, așa cum se dorea, statul național unitar, iar tot ceea ce se întâmplă azi, sub patronajul unei clase politice putrede și cu complicitatea unei majorități relative, ridicată pe amorțeala celorlalți, constituie dovezi în acest sens.

Prezentând tendințele geopolitice din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, Samuel Huntington releva următoarele aspecte: „Odată cu dispariția divizării ideologice a Europei, au reapărut divizările culturale din Europa între creștinismul Occidentului, de o parte, și, de cealaltă parte, creștinătatea ortodoxă și Islam. Cea mai importantă dintre liniile de diviziune ale Europei poate fi accea din anul 1500: frontiera de est a creștinătății occidentale. Este vorba despre o demarcație care reprezintă acum granița între Finlanda și Rusia și Statele Baltice și Rusia, merge prin interiorul Belarus și Ucrainei, separând vestul mai degrabă catolic al Ucrainei de estul său ortodox, merge mai departe separând Transilvania de restul României, trece apoi prin Iugoslavia aproape exact de linia care separă acum Croația și Slovenia de restul Iugoslaviei.

La nivelul Balcanilor, desigur, linia aceasta coincide cu frontierele istorice între Imperiile Habsburgic și Otoman.” Aspectele relevate în 1993 de politologul american, reprezintă în fapt conceptualizarea trasăturilor ce ne definesc, dar evident că în cei 25 de ani scurși, situația geopolitică a continuat să se modifice. Frenezia față de valorile apusene, manifestată de cei ce tocmai scăpaseră de totalitarism s-a transformat treptat într-un simțământ de frustrare și intoleranță cu urmări adesea tragice (ex. Războaiele iugoslave 1991-2001), iar în momentul de față, acestea sunt exprimate prin apetența/toleranța electoratului din această parte a Europei pentru mirajul iliberalismului.

La începutul lui 1990, o scurtă perioadă, românii și maghiarii au stat umăr la umăr, cum mai stătuseră doar în a doua jumatate a lunii martie a anului1848 și cum urmau să mai stea la Hădăreni în toamna lui 1993. Apoi, pe măsură ce amintirea dictaturii ce apăsase grumazul tuturor pălea, iar libertatea se dovedea din nou selectivă, racilele ancestrale au ieșit din starea latentă și cei ce căutau „motiv cu prilej” le-au zgândărit. 

Nu trebuie să ne mirăm că în aceste condiții, când mulți privesc cu ură sau jind spre trecut (după caz), ignorând ceea ce ar fi de învățat din experiența acumulată de generațiile anterioare, ne îndârjim în ciondăneala generată de primordialitatea ou-găină, de Fraterna Unio și așa-zisele „națiuni” medievale ori de amintirea lui Werbőczy István ... Și toate astea în condițiile în care normal ar fi să ne întrebăm dacă avem ce căuta în Europa, în halul în care ne prezentăm.



La noi, situația e de miruʼ lumii! Care mai de care se iau la sfadă pe seama „națiunilor” înfrățite după moartea lui Luxemburgi Zsigmond, în loc să-și bată capul cu soarta „națiunilor” anului 2018 – în fapt, tot trei la număr (românii, maghiarii, romii) – și cu modul în care acestea își duc zilele sub legea majorității actuale. Două dintre acestea (românii și maghiarii), deși pretind că nu se aseamănă nici pe departe, sunt mai degrabă defazate, de vreme ce maghiarii au ajuns să-și dorească tocmai ce-și doreau, acum mai bine de un secol, cei care în prezent fac legea.

Ne aflăm în situația ridicolă în care, deși avem aceleași nevoi, cele două comunități/„națiuni” se privesc printre gene. Luați individual și unii și alții părem de treabă, precum se spune în proverbul evreiesc: „Din depărtare toți oamenii sunt buni”... De fapt, esența e că după un interval de 141 de ani ne-am reînfrățit în lupta pentru libertate și am stat alături fix până în clipa în care în care am perceput-o, iarăși, diferit.

În ultimele trei decenii, ne-am manifestat după cum ne sunt năravurile fiecăruia care, de fapt, nici ele nu diferă prea mult, pentru că dacă situația ar fi alta, nu ne-am revărsa laolaltă asupra celei de a treia „națiuni” - parte a celui mai oropsit popor din Europa, nu ne-am ține isonul blamând minoritățile sexuale și nici nu am blestema în cor din cauza nevolniciei noastre, Apusul ori pe Soros.

Dacă granițele sunt însă obiectivul principal și restul nu mai contează, iar toleranța devine un obstacol, înseamnă că aproape ne-am atins scopul și că ar trebui să ne veselim cu toții pentru că de acum încolo, în spațiul carpato-danubiano-pontic vor trăi doar români care deși au fost cu ceva timp în urmă de diferite origini și religii, vorbesc în public doar românește și sunt vajnici apărători ai ciordelii, familiei tradiționale și desigur a mersului pe coate. Asta este alternativa, care în viziunea mea a sărit de la intoleranță la prostie. Greșesc oare? Nu cred!

După cum spuneam, situația geopolitică s-a modificat considerabil față de momentul în care Huntington a trasat celebra-i linie ce a lăsat pe dinafară bisericile gotice de dincolo de Carpați. După cum arată Europa în momentul de față, eu mă gândesc că aceasta linie a ajuns precum o funie ce odată era întinsă, dar care deși nu e ruptă, a devenit o imensă încâlceală ce separă în ochiurile sale indivizi și comunități, în lungul și în latul continentului. Datorită trendului general al vremurilor noastre, linia a ajuns să împartă populația Bătrânului Continent în două categorii - indivizi atașați valorilor europene care includ toleranța și ceilalți - ponderea celor acestora variind de la o regiune la alta.

Ca să nu mai lungesc vorba, în opinia mea, în România există o singură minoritate, cea a europenilor. Punct!!!

Inițial, intenționam să mă refer doar la Edictul de la Turda, dar în vreme ce așterneam primele rânduri, involuntar gândurile mi s-au întors în prezent, motiv pentru care am făcut paranteza de mai sus. Acum însă revin la ideea inițială.



  Mormântul lui Tótfalusi Kis Miklós la Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Cimitirul Házsongárd).

În Transilvania, pe ruinele vechii și puternicei religii catolice, în abia o jumătate de veac, s-au ridicat trei confesiuni protestante: luterană, calvină și unitariană. Referindu-se la rapida răspândire a ideilor Reformei în principat, Alexandru Niculescu afimă că acestea „slăbeau catolicismul și dădeau ortodocșilor un rol mai însemnat. În raport cu ortodoxia, noile confesiuni reformate au încercat să se afirme acolo unde catolicismul nu reușise a se impune”. Privitor la Edictul de la Turda, autorul face următorul comentariu:

„În 1568, Ioan Sigismund, trecut de la catolicism la unitarianism, lărgește toleranța religioasă. Conștient că aderase la o confesiune ultraminoritară, face ca tot o dietă întrunită la Turda să dea un memorabil decret de toleranță religioasă pentru toate cultele religioase (completare a hotărârilor Dietei din 1557-1558 n.n.). ortodoxia nu era menționată, deoarece era considerată un cult »subdezvoltat«, »aflat pe cale de reformare«. Trebuie menționat, totuși, că în Europa frământată de războaie religioase fratricide, încă mult înainte de masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu (1572), o astfel de inițiativă reprezenta un progres”.

Legat de același eveniment, în lucrarea sa „De la intoleranță la toleranță”, teologul protestant Buzogány Dezső se exprimă astfel: „Considerăm că este important să subliniem faptul că declararea toleranței nu a însemnat toleranță decât față de acele biserici sau confesiuni, în favoarea cărora stările s-au angajat în disputele dietale. Mai multe mici biserici sau comunități — numite „satelite” — ale familiei protestante au încercat să se ridice în această perioadă, dar, în lipsa unei susțineri și protecții adecvate, lupta lor nu a dat rezultat”.

(http://altera.adatbank.transindex.ro/?cid=74.)

Iată însă cum descrie, la rândul său, teologul romano-catolic Marton József, referindu-se la cei 1000 de ani ai Episcopiei Romano-catolice a Transilvaniei (https://ersekseg.ro/ro/content/istoria-episcopiei), toleranța religioasă statuată prin Edictul de la Turda:

„Legile privitoare la confesiune, redactate între 1568–1571, sunt considerate documentele fundamentale ale libertății religioase din Transilvania. Ele acordă o oarecare toleranță și libertate religioasă în principatul eterogen din punct de vedere etnic și politic, dar aceste legi de fapt au favorizat definitivarea Reformei. Un rol important au jucat în acest proces acele transformări social-economice care s-au realizat în paralel cu cristalizarea principatului. Autoritatea princiară din Transilvania s-a bazat pe faptul că nu a permis pe teritoriul său concurență feudală și bisericească. (Iar averea vistieriei era averea confiscată de la Episcopia de Alba Iulia și de la Episcopia de Oradea.) [...] Creștinii catolici nu au putut avea episcop timp de 160 de ani în Transilvania, pentru ca să nu ceară - ca urmaș legal îndreptățit - retribuirea clădirilor și domeniilor episcopale de la vistierie.”

În momentul intrării principatului sub stăpânirea Habsburgilor, valahii/românii au avut de ales între a merge în continuare pe calea Reformei sau să se alăture Bisericii Romei, dând curs îndemnului iezuiților. În afara acestor opțiuni nu exista o a treia care să le ridice Biserica și religia în rândul celor recepte. În lucrarea sa - Unirea cu Roma în istoriografia maghiară - analizând acel moment, istoricul Spielmann-Sebestyén Mihály, concluzionează: „Este cert însă că Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a fost nemulțumită de tratamentul primit din partea superintendenților (episcopilor) calvini.

Păturii conducătoare române din biserică (școliți de calvini n.n.) i s-a pus în față o reală alternativă: catolicismul, ridicarea din punct de vedere social a neamului. Iar „grupul de presiune” din cadrul bisericii (episcopia română) a decis în favoarea acestei posibilități. Aceasta a însemnat o nouă organizare socială, economică, și în primul rând confesională, a avut repercusiuni asupra formării ideologiei specifice românești, a dat un imbold dezvoltării culturale și economice, a favorizat formarea burgheziei române din Transilvania.

Cu alte cuvinte, decizia din anii 1696–1701 a însemnat o interpretare realistă a mersului istoriei: a recunoscut că dominația Habsburgilor reprezintă viitorul.”

http://altera.adatbank.transindex.+ro/pdf/4/015Unirea%20cu%20Roma.pdf.

Intervalul în care Transilvania s-a aflat în „Casa legământului” (dar-al-ahd), a fost o perioadă de mari transformări între care o importanță aparte a avut-o pătrunderea masivă a Reformei în rândul catolicilor.

În eseurile anterioare, am adus în discuție acest moment, așa că voi adăuga doar că între sașii care s-au rupt primii de Biserica Romei și Dioceza de Transilvania exista un conflict ce trena de multă vreme și care s-a soldat chiar și cu violențe (1277, 1308). Litigiul era urmarea faptului că în subordinea acestei episcopii se aflau câteva decanate săsești, spre deosebire de sașii din Decanatul Țara Bârsei și cei din Prepozitura de la Sibiu care erau independeți sub aspect canonic. Astfel, schimbarea religiei tăia orice legătură a sașilor cu Episcopia Transilvaniei și în plus, îi scăpa și de dijma ecleziastică, vizitația canonică etc.

Aceasta a fost picătura care adăugată celor acumulate între 1526 când, în fapt, s-a pierdut doar o bătălie și 1541 când turcii ocupă efectiv Buda, a dus la disoluția Regatului și prin pierderea de facto a caracterului său apostolic. În scurt timp, maghiarii ce constituiseră un grup unitar au ajuns să fie divizați prin religii, situație ce le convenea atât turcilor cât și Habsburgilor. Faptul că în 15 ani s-a destrămat o structură statală ce timp de peste cinci secole a constituit un pol de putere în regiune constituie un moment dureros al istoriei maghiarilor, motiv pentru care nu voi răsuci cuțitul în rană, cu atât mai mult cu cât cei ce au murit la Mohács, au făcut-o cu onoare.

Pe Habsburgi nu i-a interesat nici măcar o clipă decizia Dietei de la Rákos, din 1505, care interzicea ascensiunea unui nemaghiar pe tronul Ungariei și își revendicau drepturile ce decurgeau din clauzele contractului încheiat la 1506 și reînnoit la 1515, dintre Maximilian I de Habsburg și Vladislav al II-lea Jagello, dar cine își putea imagina la data semnării acestuia, că regele ungur va sfârși la Mohács...

În acele vremuri tulburi, omorurile și distugerile făceau parte din cotidian. În 1568, Zápolya János Zsigmond (unitarian), „jucător” în conflictul dintre turci și Habsburgi și la acel moment încă și „rege ales al Ungariei” a convocat dieta ce a intrat în istorie prin declarația de toleranță religioasă față de confesiunile recepte. Probabil că a făcut acest pas salutar, fiindu-i încă vii în minte evenimentele petrecute pe vremea părinților săi, a lui Fráter György (Martinuzzi) și a lui Castaldo. În fond, doar un conflict religios de proporții era ceea ce-i mai lipsea Transilvaniei.



                           
            Alvinc (Vintul de Jos): Asasinarea lui Fráter György

Prin urmare, acest edict nu-i privea pe ortodocșii a căror religie nu costituia motiv al unor confruntări sângeroase și care, nu erau interesați de disputele dintre protestanți și catolici. Cu alte cuvinte, situația valahilor/românilor rămânea nemodificată și sub aspectul credinței, în sensul că nimeni nu-i masacra ...

Pentru aceștia, momentul are o semnificație aparte, deoarece în acest cadru, religiile recepte, aflate în căutare de prozeliți au început să-i privească cu un oarecare interes. Ieșirea valahilor din „slavonie”, grație tipăriturilor și școlilor oferite de către calvini și în cele din urmă, Unirea cu Biserica Romei, realizată cu sprijinul iezuiților, au reprezentat pași fermi pe calea constituirii viitoarei națiuni române.

Toleranța statornicită în Transilvania a avut limitele sale, însă evenimentele precum cele din vara anului 1603 cănd Székely Mózes a cucerit Clujul ocupat de Habsburgi, cazul martirilor din Kassa (1619) 
Pongrácz István, Marek Krizin, Melchior Grodziecki – uciși în timp ce armata lui Bethlen Gábor, alăturat Uniunii protestante în războiul de 30 de ani contra Habsburgilor, sub pretextul de „liberă practică a religiei” se apropia de oraș ori Procesul de la Pozsony (1673), unde numeroși protestanți au fost condamnați la moarte, închisoare sau galere nu au fost la ordinea zilei.

Am înșirat destule în acest material, iar concluziile pe care le-aș mai putea trage, se întrezăresc printre rânduri. Totuși, pentru mai multă limpezime, aș dori să mă adresez conaționalilor mei, punctând un aspect al zilelor noastre. Vă spun un lucru pe care, cu siguranță mulți nu-l știți. Secuii sunt majoritar romano-catolici, însă alături de aceștia trăiesc numeroși calvini, unitarieni și universaliști, luterani cu liturghie în maghiară și evident neoprotestanți. Acum, că știți și acest amănunt, concluzionați!



Părțile 1-3










Sus