Miercuri, 21 Noiembrie 2018
Miercuri, 21 Noiembrie 2018


Kontakt / Cristian Sandache: Ani de cumpănă – Adunarea Națională Maghiară de la Cluj (22 Decembrie 1918)

Ceistian Sandache: Ani de cumpănă  Adunarea Națională Maghiară de la Cluj (22 Decembrie 1918)

În contextul complicat al dizolvării Imperiului Austro-Ungar și al mișcărilor de emancipare națională , actul de la 1 Decembrie 1918 (prin care românii trăitori pe cuprinsul Regatului Ungariei Istorice și-au afirmat voința de ieșire din componența statului maghiar) a generat (cum era și firesc) un adevărat șoc la nivelul opiniei publice maghiare. Războiul epuizase resursele, secerase vieți omenești, armatele ocupau teritorii , apoi se retrăgeau sau înaintau pe traiectorii imprevizibile, care nu făceau altceva, decât să tensioneze atmosfera și să creioneze tot felul de scenarii. 

    

Transilvania reprezenta pentru maghiarime un adevărat leagăn al renașterii sale identitar-culturale. Aproape nimeni dintre liderii politico-civici ai maghiarimii ardelene (și nu numai) nu-și imagina că va veni o zi, în care această regiune (care se identificase pentru totdeauna cu ethosul național maghiar) se va desprinde de Ungaria. Povestea marii adunări naționale maghiare de la Cluj (din 22 decembrie 1918) este povestea ultimei încercări a maghiarilor ardeleni, de a-și afirma fidelitatea față de Ungaria- devenită (datorită împrejurărilor speciale ale anului 1918) o republică burgheză. 

Este (în egală măsură) o replică dată marii adunări naționale a românilor , derulată la Alba-Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918. Un eveniment despre care istoriografia română nu vorbește foarte mult, expediindu-l în formulări în general neutrale (sau minimalizatoare), dar fără de care nu putem înțelege cu adevărat, derularea evenimentelor complicate ale acelui context istoric. Maghiarimea din Ardeal a ales Clujul nu întâmplător, ca loc de desfășurare a unei încercări de autoconservare și relansare politico-istorică. 

De numele capitalei ardelene se leagă evenimente și personalități referențiale pentru cultura și istoria Ungariei. Să precizăm că scopul acestei manifestări a fost acela ca Adunarea Națională Maghiară să adere la proiectul de rezoluție al Consiliului Național Maghiar din Ardeal, care prevedea menținerea Transilvaniei în granițele statului maghiar. 

Deciziile clamate la Alba-Iulia, au fost considerate de către elita politică a maghiarimii (atât din Ungaria, cât și din Ardeal) ca fiind excesive, lipsite de nuanță, atâta timp cât, în numele unei majorități etnice românești (indiscutabile, de altfel) urma a fi stabilită soarta unei întregi comunități (cea maghiară - în cazul de față), fără ca aceasta să fi fost consultată. 

Este o temă pe care , ulterior, delegația maghiară prezentă în capitala Franței (și mediile diplomatico-informaționale din Ungaria) o vor repune pe tapet cu obstinație, ori de câte ori vor avea prilejul. Ideea unui referendum organizat pentru fiecare parte a Ungariei istorice ( care urma a fi separată de trupul țării) ar fi trebuit să fie unica soluție la care Marile Puteri ar fi trebuit să recurgă. (Aceasta era teza susținută de către decidenții politici maghiari). Dar zarurile fuseseră aruncate.

Revenind la momentul Cluj, 22 decembrie 1918, să ne imaginăm pe acei reprezentanți ai maghiarimii ardelene (undeva, între 12.000-15.000 de oameni- după cele mai multe surse, sau chiar 50.000 - după altele), reprezentând diferite organizații obștești și partide politice, masați în Piața Regelui Matia, pe fundalul steagurilor în culori roșu-alb-verde, alături de care se puteau vedea numeroase steaguri roșii. (Prezența ultimelor nu trebuie să ne mire, atâta timp cât, lumea se radicalizase mult în acea vreme, cu precădere în sensul unui stângism intransigent). Erau oameni nu doar din Ardealul propriu-zis, ci și din Banat, Crișana sau depărtata Câmpie Maghiară, care așteptau cu febrilitate derularea unui miracol. Fanfarele interpretau melodii naționale maghiare, după ce inițial se auzise și Marseilleza. 

Sufletul acestei adunări era profesorul universitar Apáthy István (1868-1922), unul dintre marii specialiști europeni în zoologie și histologie, autorul unor inovații de referință în tehnica microscopică, aflat la un moment dat în cărți, pentru dobândirea unui Premiu Nobel. Guvernul Károlyi îl desemnase pe acest strălucit om de știință, în funcția de comisar principal al Ungariei de Răsărit, atâta timp cât la Cluj, fusese fixat sediul Comisariatului General Guvernamental pentru protecția maghiarilor din Ungaria de Răsărit (denumire care acoperea în fapt- teritoriul ardelean). 

Apáthy a fost criticat în epocă, pentru presupusul său oportunism politic, ori- pentru o anumită lipsă de viziune , dar dincolo de toate, era evident că patriotismul său pro-maghiar, nu putea fi negat. A susținut un speech extrem de pasional, în care afirma (printre altele) că locul Ardealului nu poate fi decât în cadrul unui stat ungar puternic, adaptat noilor criterii ale timpului. Influența crescândă a ideilor socialiste era vizibilă, mai ales în tipul de stat în care maghiarii ardeleni și-ar fi dorit să trăiască în viitor: o republică populară, care să asigure tuturor națiunilor drepturi egale, libertate de manifestare și autoconducere. 

Cu alte cuvinte, se proiecta o autodeterminare națională în sistem cantonal- modelul elvețian fiind considerat viabil și în cazul Ardealului. Națiunile nemaghiare erau considerate autonome în sens cultural-linvistic, dar politicește vorbind- ideea unei unice națiuni- cea maghiară, continua să reprezinte o axiomă. (Până la urmă, modelul francez, putea fi considerat în această privință- un reper, chiar dacă Franța avea un specific etnic total diferit ) . 

Apáthy admitea faptul că ungurii din Transilvania trebuiau să găsească modalități raționale prin care să conviețuiască în mod armonios cu elementul românesc și considera că doar o astfel de atitudine ar fi recomandat Ungaria viitorului, ca un stat ce-și redescoperise cu adevărat, vocația umanist-europeană. Exceptând ultima perioadă a dualismului (cu setul legislativ maghiarizator cunoscut) Ungaria avusese o tradiție mai curând pozitivă, în ceea ce privește drepturile și autonomiile oferite nemaghiarilor. 

Au fost prezenți la această manifestare și doi socialiști români: Sava Ștrengar Demian și Gheorghe Averescu, ambii adresându-se celor prezenți în limba română.

Ultimul era originar din Regatul României și a propus ca singură soluție pentru viabilitatea Ardealului- dobândirea independenței acestuia, urmată de o formulă de administrare după model elvețian. Adunarea de la Cluj s-a derulat cu două zile înainte ca armate românești să pătrundă în oraș. Indiferent de ceea ce maghiarii ardeleni speraseră pe 22 decembrie 1918, era evident că soarta Transilvaniei fusese decisă. 

Pe de altă parte, evenimentul de la Cluj atestă faptul că a existat și un alt punct colectiv de vedere față de Transilvania, în afară de cel românesc sau al germanilor ardeleni. Este cert că maghiarii nu au acceptat (și nu puteau accepta) cu inima ușoară , pierderea Ardealului. Au încercat să arate opiniei publice , faptul că până și o majoritate (în cazul de față-cea românească) nu a putut înăbuși total vocea “celorlalți”. Istoria contrafactuală nu este (generic vorbind) agreată de către majoritatea specialiștilor. 

Ar fi putut un referendum obținut în ultima clipă (ca în cazul orașului Sopron  predominant german) să ofere satisfacție Ungariei, dacă ar fi fost aplicat în Transilvania? Greu de spus. Statistic vorbind, poate că rezultatul ar fi fost favorabil românilor (susținuți și de celalalte etnii), dar este evident că nu am fi putut vorbi atunci de cvasiunanimități. Istoria se sprijină însă pe aspecte factuale. 

Cert este că (politico-simbolic vorbind) Clujul a rămas ultimul bastion al maghiarimii ardelene, în acel context complicat. În ceea ce-l privește pe Apáthy István, acesta a fost condamnat la 5 ani de închisoare de către autoritățile române, dar s-a ținut cont că suferea de o afecțiune cardiacă și după un an petrecut într-un sanatoriu din Sibiu, a fost eliberat, plecând ulterior în Ungaria, acolo unde a și murit.




Sus