Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Kontakt / Gânduri de la o „moldo-ardeleancă” rătăcită în Secuime


Gânduri de la o „moldo-ardeleancă” rătăcită în Secuime

Când am făcut, în 1997, primii pași în Ținutul Secuiesc (căruia habar nu aveam că i se spune așa, fiindcă termenul nu prea se vehicula pe vremea respectivă, mai degrabă HAR-COV), am făcut-o cu strângerea de inimă a necunoscutului, dar și cu iluzia de a descoperi o lume nouă și oameni noi despre care nu știam decât faptul că sunt vorbitori de limbă maghiară.
   

Prejudecățile lumii din care veneam, alimentate de presă și mai ales de evenimentele din perioada 89 – 92, de nebunia și paranoia unor lideri politici care își vindeau mizeriile în ziare ce scuipau ură și venin la adresa minorităților, nu reușiseră să mă atingă poate pentru faptul că eram atât de tânără și aveam cu totul altfel de preocupări decât privitul la televizor sau cititul presei ultranaționaliste.

Era inevitabil, însă, contactul cu astfel de elemente, mai ales că în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 89 toată lumea începuse să-și exprime opiniile cu furia celor care au avut un căluș în gură zeci de ani. Iar aceste opinii, venite din partea celor care erau acolo pentru a educa niște adolescenți, aveau impact asupra conștiințelor noastre crude.


Am făcut această introducere pentru a mă prezenta, într-un fel. Sunt moldoveancă, nu m-am născut și nu am crescut între maghiari.

Vin dintr-o zonă destul de tolerantă, fără exacerbarea elementelor naționaliste, dar, din păcate, încă în destulă ignoranță pentru a accepta și a lua de bune etichetările superficiale și mai ales vina istorică aruncată pe umerii unei nații.

Ultimele cuvinte pe care le-am auzit, înainte de a pleca spre Odorheiu-Secuiesc, unde urma să locuiesc și să predau româna pentru 10 ani, au fost:

„Nu te du, mamă, acolo că te taie ungurii!” (vecina mea de bloc). Nu m-au taiat ungurii. Mi-au tăiat, însă, de la rădăcină toate prejudecățile, toate îndoielile și toate întrebările retorice pe care mi le puneam gândindu-mă la conviețuirea cu ei într-un spațiu în care sunt covârșitor majoritari.

Bineînțeles că nici acolo nu am scăpat de extreme și de extremism, nici de stereotipii, nici de încercări de influențare într-o direcție pe care o respingeam vehement, chiar dacă la început nu aveam suficiente argumente. Apăruseră, la vremea aceea, niște articole prin presa centrală, vorbind de „gulagul românilor din Odorheiu-Secuiesc”, de „enclavizarea populației românești” și de multe alte lucruri pe care le mai aud și la ora actuală și care îmi dau o stare de neputință vizavi de ignoranță și de manipulare prin cuvinte. Niciodată în zece ani nu am avut sentimentul acesta.

Pentru că nu m-am autoizolat într-o comoditate a comunitații lingvistice, ci am căutat contactul cu oamenii și mai ales cu elementele comune pe care numai dacă ești orb sau orbit nu le poți distinge.

Limba nu a fost niciodată un obstacol în relația cu secuii. Legendele urbane despre acel veșnic „nem tudom” / „nem ertem” primit ca răspuns la orice încercare de comunicare fac parte din același ansamblu de elemente meschine care au drept scop menținerea unor tensiuni și divergențe în această zonă.

Și dacă tot vorbim de limbă, ar trebui precizat încă o dată ceea ce se ignoră dintotdeauna la nivel central: în această zonă nu există mediu bilingv. În Harghita și Covasna, chiar dacă procentajele de români și maghiari ce locuiesc în zonă dau această senzație, există zone extinse în care bilingvismul nu există.

Copiii nu au posibilitatea de a învăța limba română de pe stradă, așa cum se întâmplă în Cluj sau la Târgu-Mureș.

Poate că pentru unii e greu de înțeles aspectul acesta al limbii materne, al importanței ei, al faptului că limba maternă este cel mai important element spiritual al unui om.

Am auzit de atâtea ori cuvinte care blamau acest lucru, încât mi-a fost imposibil sa nu mă revolt împotriva lipsei elementare de înțelegere. Nu vorbesc de empatie, pentru asta sunt necesare un anumit grad de cultură și de inteligență emoțională. Copiii se nasc si cresc in familii în care se vorbește limba maghiară. Nu poți cere unui vorbitor nativ de limbă maghiară să-i vorbească încă de la naștere copilului într-o limbă care nu e a lui. Îi ei însăși esența comunicării: transmiterea de sentimente.

Una dintre cele mai spinoase probleme chiar și la ora actuală este predarea limbii române și mai ales rezultatele copiilor. Și nu mă voi referi la rezultatele la examene, acelea sunt un dezastru în aproape toată țara, ci la rezultatele funcționale a unei limbi ce se studiază pe parcursul a 12 ani, între 3 și 5 ore pe săptamână. De ce nu pot copiii să vorbească? De ce la 18-19 ani nu pot comunica, așa cum o fac în oricare altă limbă pe care au studiat-o? De ce pot reproduce sute de pagini memorate, în limbaj academic, însa nu sunt capabili să-ți povesteasca ziua de ieri?

Primul motiv este modul în care e tratată limba română ca disciplină de studiu.

Deși s-au încercat niște manuale pentru minorități, toate pleacă de la aceeași premisă: copilul vorbește limba română și o înțelege ca și copilul venit din familia cu limba maternă română. Ori acest lucru este total fals.

Se pleacă de la o irealitate și se ajunge la o realitate dureroasă, aruncându-se pisica moartă din curtea profesorului în cea a parinților și invers. Iar adevărații responsabili nu fac altceva decât să constate în fiecare an, să analizeze, să comenteze și să persiste în ceea ce le convine, încă n-am înțeles de ce...

Al doilea motiv este modul de abordare a disciplinei limbă și literatură română, încă de la primii ani de studiu și de la primele ore.

Pentru a înțelege cu adevărat, ar trebui să avem atâta empatie încât să ne punem în pielea unui copil de clasa I - a II-a care frecventează cursurile unei școli cu predare în limba maghiară, limba sa maternă: limba pe care a auzit-o de la naștere, în care a fost mângâiat și mustrat de părinți, limba pe care o vorbește pe stradă, la cumpărături, la joacă... Deoarece contrar opiniei unei majorități care scrie și care vorbește despre acest lucru nu există un mediu bilingv în această zonă, chiar dacă există și români.

Entuziasmat, copilul merge să învețe să scrie și să citească. Iar Planul-cadru (despre care el nu știe, că e prea mic) prevede șapte-opt ore de limbă maternă și patru ore de limba română pe săptămână. Începe să învețe, paralel, alfabetul și toată logica lui sunt date peste cap: „c” este ț, dar și c; „sz” este s, dar în cealaltă limbă nu există, așa că „s”, care în limba lui e ș, este s în cealaltă; „j” în limba lui e i, dar în română se pronunță j. Care în limba lui e „zs” (ați amețit? Ei, el are doar șapte ani și trebuie să le cunoască!). Va ști să citească bine la sfârșitul clasei I? Cu siguranță nu. Mai ales că, în afara celor patru ore, el nu mai are contact cu limba română nicăieri.

Și așa va continua pe durata a 12 ani.



Am mai auzit, de la persoane care binînțeles că nu cunosc realitatea zonei, că „nu vor să învețe”. Și atunci de ce, încă de acum mai bine de 15 ani, în zona aceea se fac extrașcolar cursuri de limba română la care se înscriu de la copii de 3 ani până la adulți care muncesc? Cine poate acuza oamenii aceștia de rea voință? Și, mai ales, își pune cineva întrebarea de ce trebuie să plătească pentru asta? Pentru că orele alea sunt ținute de către profesori, prin diferite fundații sau școli private, înființate cu scopul de a sprijini educația. Acum vine un program din Ungaria să facă același lucru. Rușinos din punctul meu de vedere.

Rușinos că noi preferăm să negăm și să ignorăm oameni de care ne amintim la alegeri când voturile contează la număr sau în ocazii în care avem de scuipat venin naționalist și de condamnat arborări de steaguri. Pentru că steagurile au ajuns problema mai importantă decât viitorul unor copii.



Și, înainte să închei, mai vreau să adaug un lucru: am rămas, după aproape 8 ani de la plecare, cu sufletul lângă oamenii de acolo și cu gândul la ceea ce au nevoie copiii lor pentru a le oferi egalitate de șanse în țară. Nu am multe resurse de departe, dar se poate. Și ceea ce mă motivează e dragostea lor pentru educație, dorința aproape palpabilă de a învăța și care mi-a demonstrat în zece ani că se poate.

Trebuie doar să mergem pe aceeași direcție, să acceptăm realitatea și să ne adaptăm ei. Restul va veni de la sine.


(autoarea este colaboratoare la MaghiaRomania)




Sus