Marţi, 23 Octombrie 2018
Marţi, 23 Octombrie 2018


Kontakt / 1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciună și hoție (3) A cincea religie recepta

Septimiu Borbil: A cincea religie recepta


Contrareforma pornită în 1545 de către Papa Paul al III-lea și sprijinită de monarhii spanioli, respectiv Habsburgi, a fost o mișcare menită să contracareze protestantismul și în scopul clarificării problemelor survenite pe fondul Reformei, între 1545-1563, au avut loc mai multe sesiuni ale Conciliului de la Trento (Concilium Tridentinum). În cele din urmă, rivalitățile de pe Bătrânul Continent și dorința Franței de a se ridica în prim-planul politicii europene, în detrimentul Imperiului romano-german și a puterii habsburgice, au degenerat în Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), declanșat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanți ai împăratului și notarul acestora au fost aruncați pe fereastră de stările cehe nemulțumite, 

Confruntarea a atins apogeul în momentul intervenției lui Gustav Adolf, rege al Suediei, care venind în sprijinul protestanților germani înfrânți de trupele conduse de Wallenstein, îi salvează, învingând armata imperială catolică la Breitenfeld (17 septembrie 1631). În 1648, după uriașe distrugeri și pierderi de vieți, 



Pacea de la Westfalia a pus capăt războiului, prefigurând sistemului statal european bazat pe state naționale.

Bazinul Carpatic a resimțit din plin convulsiile acelei perioade, cu atât mai mult cu cât Principatul Transilvaniei a fost implicat direct în conflictul armat. Mai mult, instaurarea hegemoniei suedeze în secolul al XVIII-lea în nordul Europei, tradusă prin „potopirea” Uniunii statale polono-lituaniene (1655–1660), zdruncinată de răscoala cazacilor din Ocraina (marginea regatului), sfârșitul toleranței religioase poloneze și blocarea accesului rușilor la Marea Baltică pentru aproximativ un secol, au fost evenimente ale căror efecte s-au resimțit și prin părțile noastre. 

Un impact important trebuie să-l fi avut și emigrarea sârbilor conduși de patriarhului Arsenie al III-lea, în 1690, la nord de Dunăre și Sava și înființarea Mitropoliei de Carloviț (Sremski Karlovci, Karlóca, Karlowitz), precum și faptul că între 1690-1696, Leopold I le-a oferit acestora Privilegiile ilire, iar prin Diploma imperială din 11 decembrie 1690, 

Patriarhul sârb a devenit și șef politic - „Toți să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, și în cele duhovnicești și în cele lumești”.(1)

Replica dată Reformei de către Sacra Ecclesia Romana s-a concretizat și prin unirea mai multor confesiuni bizantin-ortodoxe cu aceasta. Astfel a luat ființă prima biserică greco-catolică ca urmare a Uniunii de la Brest-Litowsk (1596), când polonezi și lituanieni ortodocși au ales să respecte punctele dogmatice fixate în 1439 prin sinodul de la Florența: primatul papal, purcederea Spiritului Sfânt și de la Fiul-Filioque, existența Purgatoriului și valabilitatea pâinii nedospite (azimei) ca materie a Euharistiei. 

După acest precedent, în 1646, prin Uniunea de la Ujgorod (Ungvár) se constituie și Biserica Ruteană Greco-Catolică, urmată de Unirea de la Muncaci (Munkács, Mukacevo - 1653). Notabil este faptul că tot în acea regiune, pentru preoții români, „sacerdos nationis Valachorum”, din protopopiatul Satu Mare care, urmând pilda rutenilor, s-au unit cu catolicii în 1689 s-a propus anularea sarcinilor iobăgești (ca și preoții catolici) și să nu fie constrânși a da dijme preoților necatolici. Pentru rutenii uniți a fost numit episcop Ioan de Camillis. 

La 23 august 1692, o diplomă a împăratului Leopold I stabilește scutirile și drepturile preoților ruteni care s-au unit sau se vor uni cu Roma. Cei ce sunt fiii aceleiași Biserici – se arată în diplomă – și au același conducător spiritual, indiferent de neamul din care fac parte, toți trebuie să se bucure de aceleași drepturi. Aflând că unii domni de pământ îi tratează pe preoții uniți ruteni ca pe iobagi, punându-i la munci alături de servitori, îi arestează, îi bat și-i batjocoresc în tot chipul atât pe ei cât și Biserica lor și lucrurile sfinte, dispune ca pe viitor preoții uniți și bunurile Bisericii Unite să se bucure de aceleași drepturi care sunt garantate preoților și Bisericii Catolice. 

Mai dispune să li se dea uniților ruteni terenuri pentru biserici, pentru case parohiale, cimitire și școli, iar copiii de preoți să fie socotiți ca născuți din părinți liberi și să nu fie ținuți în iobăgie. Exprimă nădejdea că nu numai rutenii, ci și alte neamuri se vor întoarce la Biserica lui Cristos Catolică. În anul următor (1693) împăratul notifică consiliul de război să dispună tuturor comandanților de trupe să ia măsurile cuvenite împotriva acelora ce nu vor respecta scutirile și privilegiile acordate preoților ruteni uniți. În legătură cu acest moment, Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plăianu fac următoarea precizare: „Unii dintre români, din părțile Sătmarului, Băii Mari, Crasnei, urmând exemplul rutenilor, au aderat și ei la unire, preoții lor recunoscând jurisdicția episcopului greco-catolic al rutenilor, de Camillis. 

La 21 martie 1695 episcopul raporta congregației De propaganda Fide că a izbutit să aducă la unire 40 de preoți români din părțile Bihorului și Crasnei. În anul următor îl roagă pe cardinalul Kollonich să-i extindă jurisdicția și asupra altor ținuturi românești: Solnoc, Chioar, Maramureș ș.a. Peste 140 din aceste parohii românești care, împreună cu cele rutene, au format dieceza greco-catolică de Muncaci, vor fi dezmembrate de la această eparhie abia în anul 1853, odată cu înființarea episcopiei Gherlei, căreia îi vor fi repartizate prin bula papală Ad Apostolicam Sedem.”(3) Ar mai fi de adăugat faptul că mai târziu, tot din această dioceză s-a desprins și Biserica Greco-catolică maghiară, iar în aceste condiții, aserțiunea lui Ion Coja - „cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria sunt de fapt români, români cărora le e teamă să se declare români!” – poate fi considerată în cel mai bun caz anecdotică, chiar dacă un număr important de parohii românești au fost încorporate în Episcopia Hajdúdorogh …

Alexandru Niculescu subliniază că după înfrângerea turcilor din 1683, sub Leopold I-ul (1658-1705) atunci când Habsburgii cuceresc Transilvania, „austriecii – imperiu catolic prin excelență – găsesc un stat în curs de calvinizare, ce trebuia guvernat și adus sub obediența catolică a Curții imperiale” (2), în pofida propagandei catolice duse de multă vreme (ex. Colegiul Iezuit din Cluj-1581; Banat 1584). Deși religia catolică era între cele recepte, Episcopia catolică de Alba Iulia fusese desființată din 1566, catedrala ocupată de reformați, averile confiscate și călugării alungați. Fără episcop ori măcar un vicar și lipsit sprijinul statului, catolicismul era redus la câteva parohii secuiești, iar disciplina clerului catolic, rămas fără autoritate superioară, lăsa de dorit.(3) 

Conducătorii Transilvaniei sperau să mențină această stare de lucruri și sub Habsburgi, iar Războiul de nouă ani (1688-1697), declanșat în septembrie 1688, prin invadarea de către trupele franceze a Palatinatului, și care în perioada 1689-1690 ajunsese la cele mai înalte cote, îi avantaja.

Fiind nevoiți să-și retragă o parte a trupelor angajate în luptele din Balcani, imperialii au creat contextul favorabil unei impetuoase contraofensive otomane la care s-au raliat și principii Transilvaniei recent cucerite. Înstăpânirea efectivă a Habsburgilor în Principat s-a realizat de abia în 1711, după Pacea de la Satu-Mare, moment în care evenimentele au luat-o pe un făgaș pe care istoriografia maghiară îl numește „epoca compromisurilor”, dar până la acel moment, imperialii au înfruntat o îndelungată rezistență antihabsburgigă ai cărei exponenți de seamă au fost Thököly Imre și Rákóczi Ferenc al II-lea. 

Acesta din urmă, a fost primul om politic maghiar care a făcut apel la valahi, cerându-le să-l sprijine, în schimbul unor privilegii social-fiscale și al libertății confesionale, motiv pentru care în timpul Războiului curuților (kurucok) Biserica Unită ai cărei întemeietori și apărători erau exclusiv iezuiții și Austria, a trecut prin dificultăți considerabile.

       
  
                                        Kurucok... Thököly și Rákóczi Ferenc (II.)

La finele secolului al XVII-lea, Biserica transilvăneană ortodoxă și varianta sa româno-calvină treceau prin clipe de mare suferință și de aceea, mai mulți preoți și credincioși întrevedeau ca posibilă o unire cu confesiunea Romei catolice. Potrivit lui Alexandru Niculescu, „numai astfel, credeau aceștia, se putea consolida – în condițiile în care se găseau românii – demnitatea Bisericii Ortodoxe”, cu atât mai mult, cu cât religia tolerată a valahilor începuse să intre în jocurile politice austro-transilvănene, iar atitudinile anticalvine și doleanțele clerului ortodox transilvănean erau, pentru cardinalul Kollonich și pentru iezuiții misionari, binevenite.(2) 
                                  
La urma urmelor, pe cine altcineva s-ar fi putut sprijini Mitropolia din Alba-Iulia și românii ardeleni? Pe Constantin Brâncoveanu care deși era conștient că această mitropolie era „o corabie în voia valurilor”, împins de la spate de turcii cărora le era supus, îl sprijinea pe Thököly și implicit perpetuarea situației existente? Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plăianu descriu astfel situația în discuție: „Biserica românească, deși doar tolerată, din unele puncte de vedere avea o situație mai bună decât cea catolică. Înainte de toate avea episcop care-i hirotonea preoții, îi sfințea mirul, antimisele și lăcașurile de cult, avea mănăstiri și, atât preoții cât și credincioșii puteau locui pe întreg cuprinsul țării. 

Sub alte aspecte, situația ei era însă mult mai grea decât a celei catolice. Ea nu dispunea de numărul însemnat de fruntași mireni, bogați, culți și cu înalte situații în viața publică a țării, care s-o ocrotească și să lupte cu hotărîre pentru drepturile și libertățile ei cum avea catolicismul și, ceea ce e mai grav, Biserica întreagă, cu toate instituțiile și ierarhia ei, se găsea sub teroarea protestantismului calvinesc. 

Conducătorul ei adevărat era superintendentul calvin, fără a cărui autorizație vlădica nu putea sfinți preoții, nu-i putea pedepsi pe cei vinovați, nu putea vizita bisericile și nu putea soluționa nicio cauză bisericească mai importantă. Hotărârile sinoadelor românești trebuiau supuse aprobării superintendentului calvin și vlădica era dator să participe cu un număr de preoți la sinodul calvinesc și să-i supună spre revizie hotărîrile propriului sinod și ca să-și însușească aici cunoașterea credinței celei adevărate.” 

Se urmărea ca românii să renunțe la ritul Bisericii (contrar concepțiilor reformate); să recunoască între Sfintele Taine numai Botezul și Cina Domnului; să elimine cultul sfinților, icoanelor, ceremoniile de la înmormântare și cu deosebire să învețe Catehismul calvinesc. Pentru toate acestea, mai ales în timpul din urmă preoțimea română a fost impusă la o excesivă contribuție de război, secătuind-o de bani, cereale, fân, carne, vin,. sărăcind-o cu totul.”(3)

În condițiile descrise anterior, la 18 decembrie 1692, Gheorghe Bánffy (Bánffy György I) – primul guvernator al Transilvaniei, îl numește episcop în fruntea Bisericii românești pe Teofil Seremi. Situația de neinvidiat a românilor transilvăneni și precedentul rutean de adeziune la Biserica Romei, cu păstrarea ritului, sărbătorilor, posturilor, icoanelor, cultului morților etc, au condus în scurt tip la inițierea unor consultări secrete între trimisul cardinalului Kollonich (arhiepiscop de Esztergom) pentru a fi superiorul rezidenței iezuiților din Alba Iulia - Paul Ladislau Barany (Barany László Pál, 1657-1719) și Episcopul Teofil. După îndelungate dezbateri, în februarie 1697, în cadrul unui sinod se decide în unanimitate Unirea, iar la 21 martie același an, Epriscopul Teofil și 12 protopopi semnează „manifestul” - declarația pe care istoricii ortodocși români îl consideră un fals:

„Noi Teofil cu mila lui Dumnezeu episcopul Bisericii românești din Ardeal și din părțile Țării ungurești lui împreunate și tot clerul aceleiași Biserici, lăsăm pomenire prin scris aevea aceasta tuturor cărora se cuvine, cum că în trecuta lună din februarie când am avut săbor mare în Bălgrad cu o inimă am așezat ca să ne întoarcem în sânul Maicii Biserici romano-catolicești și iarăși să ne unim cu ea, toate acele primindu-le și crezându-le, care ea le primește, le mărturisește și le crede. Și mai întâi mărturisim acele patru puncte în care până acum ne-am împerecheat” (urmează cele patru puncte privitoare la Primatul papal, Purgatoriul, azima ca materie validă a Sf. Euharistii și Filioque). După această mărturisire se cer de la împărat, „privilejuri și scutințe, care le au nu numai preoții romano-catolici ci și arianii, luteranii și calvinii”. După încheiere, declarația este semnată de Teofil și 12 protopopi.(3)

La scurtă vreme după activarea procesului unionist și după ce încă alți 12 protopopi au semnat declarația (10 iunie 1697), Teofil Seremi moare în condiții suspecte, fapt ce pentru moment va face imposibilă urgentarea problemei la Viena.

Inițiativa din 1697 a înaltului cler ortodox se înscrie în „mișcarea” unionistă mitteleuropeană generată de Contrareformă, ale cărei obiective au fost implementate de iezuiții aflați în avangarda ofensivei habsburgice. Prin decizia luată la acel moment, prin creerea unei entități bisericești mai puternice în care se uneau spiritualitatea ortodoxă cu rigoarea angajamentului sacru catolic, s-a deschis calea afirmării în spațiul transilvan a celei de a cincea religii recepta, cea care-i va scoate pe valahi/români din marginalizare.






Va continua


Bibliografie

1. Bedecean Mihaela – (2009) Separația bisericească de Mitropolia din Carloviț în Episcopia Aradului (Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu” Series HISTORICA), issue: XLVIII, pag: 73-104
2. Niculescu A. – (2017) Creștinismul românesc Sudii istorico-filologice, Ed. Spandugino, București
3. Prunduş S. A., Plaianu C. – (1994) Catolicism şi ortodoxie românească : scurt istoric al Bisericii Române Unite, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca





Sus