Luni, 20 August 2018
Luni, 20 August 2018


Kontakt / Cristian Sandache: România are azi 98 de ani – 4 iunie, 1920

 Cristian Sandache: România are azi 98 de ani  4 iunie, 1920 

Istoriografia maghiară consideră că în contextul anilor 1918-1920, statutul internațional al Ungariei era unul cvasinul, destinul țării fiind asemănător unei mingi disputate de către Marile Puteri învingătoare, în funcție de interesele lor specifice. 

Viziunea wilsoniană privind redesenarea granițelor europene (cu deosebire Europa est-centrală) s-ar fi dovedit în planul aplicabilității sale deficitară, neoperând întotdeauna cu aceleași unități de măsură. Astfel, s-ar fi luat întotdeauna deciziile cele mai nefavorabile Ungariei, principiile dreptului istoric fiind aproape cu totul ignorate, în detrimentul principiului naționalităților și al diferitelor calcule strategice cu totul subiective. Ungurii deplângeau (pe bună dreptate!) faptul că o treime din totalul maghiarimii (3.227.000) urma a trăi în afara granițelor țării, împărțită între România, Iugoslavia și Cehoslovacia. 

       

În chestiunea transilvană, partea maghiară observa că în întreaga sa existență, Principatul Transilvaniei nu aparținuse niciodată României, ci Ungariei, chiar dacă nu întotdeauna în mod efectiv ci-adesea simbolic. Principii ardeleni (apoape toți) fuseseră de etnie maghiară și chiar dacă Ardealul se bucurase în general de o evidentă autonomie față de Regatul Ungariei, ei se considerau legați în mod cultural-spiritual de acesta, inclusiv după momentul 1526. Sub aspectul paradigmei culturale și de urbanizare, elementul maghiaro-german dădea tonul în Transilvania, în pofida faptului că românii reprezentau (conform recensământului maghiar din anul 1910 realizat pe baza limbii materne) 53,7% din totalul provinciei, maghiarii reprezentând 31,6%, iar germanii  10,7%. 

Toate aceste argumente (la care s-au adăugat și altele, cu caracter geografic, economic sau etnografic,au fost prezentate de către delegația Ungariei, sosită la lucrările Conferinței de Pace de la Paris, în ziua de 7 ianuarie 1920. 

Cei 86 de membri ai delegației aveau în fruntea sa pe contele Apponyi Albert- un strălucit intelectual (fluent în șase limbi străine, dotat cu talent oratoric și literar), aristocrat veritabil, om politic cu bogată experiență, posesor al unei culturi vaste. În egală măsură, șeful delegației maghiare reprezenta o combinație curioasă de anacronism și scânteietoare inteligență, conservatorism acut și malițiozitate, precizie, logică și naivitate. Un personaj impunător, charismatic, adevărat simbol al unei lumi care se stingea. 

Apponyi a pledat cu însuflețire și forță sugestivă, pentru restaurarea Ungariei istorice, organism care ar fi fost justificat în existența sa, prin proba istorică a timpului și prin necesitatea păstrării echilibrului geopolitic în zona Bazinului Carpatic și a Europei est-centrale. Credea că ar fi fost firească, organizarea de plebiscite, în toate acele regiuni ale Ungariei istorice, care urmau a fi detașate, iar dacă și rezultatele plebiscitelor ar fi indicat dorința comunităților trăitoare în cadrul lor de a se separa de Ungaria, ar fi fost utilă menținerea unei formule de unitate economică, menită a oferi o garanție suplimentară pentru minoritățile maghiare aflate sub jurisdicții străine. 

Poporul maghiar ar fi fost purtătorul unei misiuni de spiritualizare în acest areal geografic complicat, iar lupta sa pentru apărarea civilizației creștine occidentale era reamintită din nou, de către oratorul ce se baza pe o impresionantă și minuțioasă documentație, pe care delegația maghiară o remise conferinței. Era vorba despre trei volume de text însumând 1664 de pagini, precum și de un volum de hărți. Printre membrii delegației maghiare se aflau două personalități transilvănene de ținută- respectiv conții Bethlen István și Teleki Pál. Cel din urmă era unul dintre cei mai valoroși geografi ai vremii sale.

Argumentele românești aveau în vedere vechimea elementului românesc în Ardeal (ca element de continuitate daco-romană) și preponderența numerică. Partea maghiară contesta însă teza continuității românești ardelene, opunându-i teoria imigraționistă. Să observăm totuși, că în preajma unirii Transilvaniei cu România, elita românilor ardeleni se va distanța treptat de argumentele vechimii și continuității daco-romane, punând mai curând accentul pe principiile democratice, afirmate la finele Primului Război Mondial. În cele din urmă, în economia prezentului, tema întâietății în spațiul transilvan, credem că ne apare din ce în ce mai puțin semnificativă, aspectele care se vor impune, fiind acelea legate de șansele dezvoltării regiunii și de capacitatea etniilor existente în cadrul ei, de a-și construi împreună un viitor prosper, fiecare cu identitățile proprii , într-o Europă a interferențelor economice și a dialogului intercultural. 

Pe 4 iunie 1920, în palatul Trianon de la Versailles  s-a semnat Tratatul dintre Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Din partea României, tratatul a fost semnat de Ioan Cantacuzino și Nicolae Titulescu, iar din partea maghiară de Bénárd Ágoston și Alfréd Drasche-Lázár de Thorda. 

Să observăm că, în pofida importanței de netăgăduit a Marii Adunării Naționale a românilor ardeleni de la Alba Iulia, această manifestare (chiar impresionantă ca dimensiuni și ecouri) nu putea (tehnico-juridic vorbind) înlocui un referendum propriu-zis, care să ofere un rezultat matematic efectiv- în privința destinului viitor al Transilvaniei . Rămâne așadar, faptul că aproape o jumătate dintre locuitorii provinciei nu au fost consultați (la nivel de masă vorbind) în ceea ce privește apartenența viitoare a Transilvaniei- care era în fond și teritoriul lor.

E un aspect de care nu trebuie să ne ferim și pe care nu trebuie să-l considerăm ofensator față de preliminariile nașterii României Mari, cu atât mai mult cu cât, istoricul profesionist nu are nimic de-a face, nici cu politica și nici cu propaganda, ori- cu evantaiul prejudecăților, ci- mai presus de toate- el încearcă să explice și să-și pună permanent întrebări. Până la urmă, drepturile unei națiuni asupra unui teritoriu- ar trebui analizate nu doar din perspectiva strictă a numărului (fără îndoială- una esențială) sau a limbii (și aceasta de prim ordin) ci- și sub aspectul solidarităților comunitare sau a contribuției generale la progresele economico-spirituale.

Nu în ultimul rând, așa-numita noțiune de “dreptate istorică”, nu trebuie înțeleasă ca reprezentând monopolul dreptății unei singure națiuni, într-un sens constrângător sau dominant, prin raportarea la alte națiuni. Este vorba și despre maniera în care “ceilalți” își înțeleg (sau își interferează) dreptatea lor istorică , în înțelesul unui dialog (și nu al unei confruntări) cu “dreptatea” celor care dețin majoritatea etnico-numerică. Fără o astfel de analiză nu putem niciodată înțelege cu adevărat complexitatea niciunui fenomen sau particularitatea unui spațiu. 

În ceea ce privește specificul Transilvaniei la 1918, este vorba despre un spațiu preponderent românesc, maghiar și german (la care putem adăuga grupul celorlalte etnii trăitoare între limitele sale), cu o istorie și un profil cultural, care ilustrau excelent- imaginea unei regiuni europene a interferențelor etno-spirituale.




Sus