Marţi, 23 Octombrie 2018
Marţi, 23 Octombrie 2018


Kontakt / DEZBATERE. Ce dorește oare majoritatea românească: să asimileze maghiarii sau să-i ajute să se dezvolte?

DEZBATERE. Ce dorește oare majoritatea românească: să asimileze maghiarii sau să-i ajute să se dezvolte?

Pentru a evita asimilarea, fiecare minoritate națională are o strategie aparte, care are ca piloni principali învățământul, limba și autodeterminarea. Cea mai cunoscută și eficace strategie de acest gen a fost cea a românilor din Dubla monarhie (vezi amintirile lui Slavici sau Goldiș).

Majoritatea – în cazul nostru românii – are de ales: fie acceptă această strategie a minorității ca pe una importantă – recunoscând astfel dorința (responsabilitatea) de a conserva această minoritate o perioadă îndelungată, fie nu acceptă acesta din anumite motive, promovând astfel o politică de asimilare fățișă sau subtilă, sprijinită de presă și de alte instituții.

Ce vor maghiarii? Maghiarii din România vor să aibă învățământ în limba maternă la toate nivelele, autoadministrându-se în această tematică, deoarece ei știu mai bine ce le lipsește, care le sunt problemele și care sunt căile viabile pentru a ține în viață această formă de învățământ, ca un sistem întreg, bine conceput.

Maghiarii vor să-și folosească limba maternă cât mai mult, deoarece o limbă poate fi ținută în viață numai prin folosință pe scară largă, evitând – pecât se poate – erodarea, pocirea limbii și preluarea cuvintelor din limba majoritarilor, adică lipind la cuvintele românești declinații maghiare.

Maghiarii vor să-și rezolve problemele lor specifice într-un cadru legal permisiv, într-o Românie unde statul are inițiativă proprie în a le rezolva cât mai bine și mai rapid problemele. În acest proces, statul se consultă non stop cu minoritatea, întrebând-o, cum ar dori să se rezolve unele probleme, considerate importante de minoritari și majoritari deopotrivă.

Maghiarii nu sunt români, fac parte din națiunea maghiară, reprezentând maghiarii care – din anumite motive – nu trăiesc în Ungaria actuală (postbelică), ci în statele vecine, având cetățenia acestora (sau dublă). Maghiarii au însemnele lor naționale (steag, imn) pe care ei vor să le folosescă fără probleme.

Majoritatea românească nu are de unde să știe, care sunt problemele specifice maghiarilor, deoarece ei nu sunt minoritari, nu au cum să înțeleagă ce înseamnă să te lupți împotriva asimilării firești sau nefirești, decât dacă se apleacă cu interes asupra problemelor pe care încearcă să le depășească comunitățile de români, cetățeni ai altor state.

Faptul că auzi din gura unui majoritar (persoană sau instituție), că problemele minoritarului respectiv (persoană sau colectiv) sunt rezolvate, constituie bagatelizarea unor doleanțe care pentru minoritari sunt mai importante ca orice altceva pe lume.

Memorandiștii au făcut pușcărie pentru idealurile lor – idealuri mai importante decât orice altceva din lume. Minoritățile luptă pentru drepturile lor numai când simt discriminarea. 

În țările unde aceste probleme sunt rezolvate, noțiunea de conflict etnic nu este cunoscută de facto și societatea se bucură de acea sinergie ce se eliberează atunci când două societăți despărțite de steaguri și limbă pun umărul la aceeași problemă, desenând schița unui viitor comun.

Deci majoritatea poate să aleagă: asimilează minoritatea prin diferite tertipuri sau dialoghează cu aceasta, propunându-i un parteneriat pentru viitorul comun, cerând lista cererilor (revendicărilor) cu scopul de a le rezolva, o dată pentru totdeauna.

Mă întreb acum ce-și dorește oare majoritatea românească: să asimileze maghiarii sau să-i ajute să se dezvolte? Românii vor să mai găsească unguri în România, vorbind ungurește cu copiii și nepoții lor peste încă 20 de ani sau abia așteaptă să le scadă procentajul?




Sus