Luni, 22 Aprilie 2019
Luni, 22 Aprilie 2019


Kontakt / 1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciună și hoție (2)

1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciună și hoție

2. Reforma de la hotarul dintre ocinaș (Otèe naču) și Tatăl nostru


„eu, diiacon Coresi, deacă văzuiu că mai toate 
limbile au cuvîntul lui Dumnezeu în limba lor, 
numai noi, Rumânii, n-avăm ...”


Adesea mă gândesc la tradiția străbunilor ortodocși, tradiție ce nu s-a preocupat de limba de cult dar și la posibilitatea ca schimbarea pornită la mijlocul secolului al XVI-lea să fi eșuat, situație în care probabil că am fi avut soarta vlahilor timoceni dintre care unii mai cred că limba lor cultă ar fi sârba. Schimbarea la care fac referire s-a produs și s-a amplificat în Transilvania, unde în secolele XVI-XVII, Reforma și Contrareforma au fost elemente decisive în stabilirea ordinii politice, religioase și sociale.

Reacția ortodoxiei românești slavo-bizantine față de protestantism este insuficient studiată, dar istorici ai BOR, precum Nicolae Iorga ori Mircea Păcurariu, au considerat încercările de pătrundere a ideilor Reformei printre ortodocși drept un atentat la identitatea noastră națională. 

Nimic altceva! Alexandru Niculescu, „gândind obiectiv și laic”, face însă următoarea precizare cu privire la Ortodoxie și Reformă – sec. XVI-XVII: „prezența Reformei în regiunile unde a pătruns a fost mai degrabă benefică pentru Biserica Ortodoxă supusă bizantino-slavismului sau influenței ucraineano-rusești (în Moldova)”, pentru că nereușind (deși a căutat) să modifice tradiția ortodoxă autohtonă, teologia Reformei i-a deschis acesteia noi orizonturi (europene), cum ar fi de pildă utilizarea limbii române ca limbă de cult. Pe de altă parte, linia trasată de N. Iorga, care „în lucrările sale istorice despre Ardeal și despre bisericile și preoții de acolo, lăuda [înjghebarea unei culturi românești], dar lăsa deoparte faptul că Reforma – luterană și calvină – începuse opera de [românizare] a cultului bisericesc”(2) are și în prezent demni continuatori ....

În 1526, în urma victoriei turcilor la Mohács, Regatul Maghiar a fost împărțit pentru circa 150 de ani între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg. În partea răsăriteană s-a constituit Principatul Transilvaniei care, în schimbul unui „munus honorarium” anual de 10000 de ducați își menținea cvasi-independența. 


                       Una dintre zecile de gropi comune a Bătăliei de la Mohács, 1526, 29 august

În primele decenii de existență a principatului, a fost fundamentată baza legislativ-instituțională, prin consolidarea sistemului „celor trei națiuni” privilegiate – Fraterna Unio (1437), protocol încheiat între nobili/cler (poporul), secui și sași, căruia i se adăuga și acela al celor „patru religii recepte”: catolicii, reformații (calvinii), evanghelicii (luteranii) și unitarienii (antitrinitarienii). Dieta de la Sighișoara(1540) a hotărât ca Transilvania să se conducă după legi proprii și prin urmare, majoritatea a vechilor legi preexistente au devenit caduce. În Transilvania a continuat să se aplice doar Codul lui Werbőczy István (1517), dar nu ca lege oficială, ci ca o simplă culegere de legi cu caracter privat. 

Dintre vechile legi adoptate în Transilvania, Fraterna Unio (1437), „baza organizării exclusiviste a Transilvaniei medievale târzii și moderne”, a rămas fundamentul dreptului public. (3)

În Transilvania anului 1542 pătrunde Reforma, îmbrățișată inițial de sași (Johannes Honterus) și apoi de o parte a maghiarilor. Pe fondul reculului resimțit de catolicism în condițiile „ruperii” Regatului maghiar - Terra Sancti Stephani – aceasta s-a răspândit rapid, având tendința de a depăși Carpații.

Sașii au rămas statornici luteranismului, însă maghiarii, ce inițial aderaseră și ei la această confesiune, îndemnați de Méliusz Juhász Péter (Petru Méliusz), parohul Debreținului, au preferat calvinismul. La început au fost persecutați ca eretici, dar prin hotărîrea Dietei de la Turda (1564), calvinismul s-a oficializat. Ulterior, într-o sesiune a dietei ținută tot la Turda (10-17 mai 1566), s-a hotărât ca toți catolicii să fie expulzați. În cele din urmă, un grup restrâns, în frunte cu Dávid Ferenc (David Francisc/Franz David Hertel) și Heltai Gáspár (Kaspar Helth) a abandonat calvinismul devenind unitarieni. 

La 30 noiembrie 1566, dieta de la Sibiu hotărăște libertatea propovăduirii Evangheliei și extirparea idolatriei cu deosebire dintre români” și poruncește „ca toți care nu vreau să primească adevărul, episcop, preot sau călugăr, să fie scoși din țară” și să asculte doar de „superintendentul general al bisericilor românești” Gheorghe de Sângeorz. (4)



                                          Dávid Ferenc la Edictul de la Turda (1568)

În cele din urmă, starea conflictuală din principat a fost gestionată prin Edictul de la Turda (1568), prin care a fost proclamată libertatea conștiinței și toleranță religioasă pentru locuitorii Transilvaniei, însă cam în spiritul devizei „Cuius regio, eius religio” (A cui e stăpânirea, a aceluia este religia). Astfel, religiile romano-catolică, calvină, luterană si unitariană au devenit recepte, creștinilor ortodocși și mozaicilor „tolerați” permițându-li-se să-și practice cultul și să-și construiască biserici respectiv sinagogi.
Încercările de atragere a românilor, prin tipărituri sau prin măsuri administrative de „românizare” - „să înțeleagă popa ce zice însușu și oamenii ce ascultă” - a slujbei religioase, nu par să fi alarmat în veacul al XVI-lea nici pe ierarhii ortodocși din Transilvania și nici pe cei din Țara Românească. Catehismul (Întrebarea creștinească) lui Coresi - operă luterană - n-a stârnit nicio reacție ... 

Mult mai târziu, la zece ani după apariția Bibliei de la București (1688), Dosoftei patriarhul Ierusalimului și Teodosie al Ungro-Vlahiei, îl avertizau pe Atanasie Anghel: „Să te străduiești cu dinadins să se cânte (slujba) toată pe limba slavonească, iar nu rumânește sau vreun alt chip”. Ținând cont de succesiunea evenimentelor, faptul că Alexandru Niculescu se întrebă dacă aceasta a fost urmarea toleranței ortodoxiei ori rezultatul ignoranței unei religii dependente numai de „tradiție”(2), n-ar trebui să mire pe nimeni, cu atât mai mult cu cât răspunsul e la îndemâna oricui. Este suficient să privim în jurul nostru și în cel mai scurt timp prezentul ne aduce lămuriri substanțiale în această privință.

În Banat situația a evoluat într-un mod particular. Aici, după ce la 30 iulie 1552, garnizoana Timișoarei, comandată de comitele Losonczy István capitulează și este măcelărită în timpul evacuării, partea centrală și de vest a teritoriului a devenit posesiune a sultanului, iar estul, locuit în număr mare de valahi, așa numitul Banat de Lugoj-Caransebeș, s-a transformat într-o marcă a principatului Transilvaniei. Inițial, sançak-urile create de turci au aparținut Rumeliei, ulterior constituindu-se Pașalâcul 

Timișoara, căruia, din 1658 în vremea lui Barcsay Ákos (Acațiu), i-au fost adăugate și părțile răsăritene rămase neocupate. După cucerire, pentru Dieceza de Cenad (Nagycsanád) începe una dintre cele mai grele perioade din istoria sa de aproape un mileniu.

Într-un studiu privitor la viața religioasă în Banat (1500-1700), Adrian Magina concluzionează: „Mult mai puțin pregătită pentru efortul misionar, reforma a cedat locul catolicismului, dar nu pentru multă vreme deoarece, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, lumea bănățeană devenise majoritar ortodoxă. Dominația otomană, impusă după1658 și în arealul de munte, a dislocat populația refomată și catolică spre Transilvania, iar cei rămași au fost în cea mai mare parte asimilați în masa credincioșilor de rit răsăritean. În zona de câmpie, presiunea catolică a dus spre disoluția protestantă, iar impunerile ortodoxe au stopat progresul trimișilor Sfântului Scaun. 

Mutația confesională în favoarea denominației răsăritene avea să se perpetueze definitiv, marii perdanți fiind adepții Reformei, dispăruți practic pentru mai bine de un veac din cadrul religios al provinciei. Interconfesionalismul a fost un fenomen care a marcat decisiv teritoriul bănățean al secolelor XVI-XVII. Credincioșii diverselor denominații au coabitat, s-au confruntat dar în același timp au fost nevoiți să conviețuiscă, construind astfel un peisaj ce anunța ideea unei Europe-centrale în miniatură, tot mai vehiculată în istoriografie în raport cu secolul al XVIII-lea.

Pentru români, dialogul cu reforma și catolicismul, a însemnat construcția unui model cultural care, prin promovarea literaturii religioase și a limbii române, a prefigurat un anume atașament față de valorile naționale și a marcat ieșirea din tiparele medievale și configurarea atașamentul la valorile modernității.”(1)

În acest cadru, se cuvine a fi amintită observația făcută de Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plaianu care referindu-se la Catehismul calvinesc tipărit pentru valahi/români sub domnia lui Gheorghe Rákoczi I și cu cheltuiala lui Barcsay Ákos (Acațiu), mare ban al Lugojului și Caransebeșului și comite suprem al Severinului. Cei doi bazându-se pe faptul că în această carte, tradusă din ungurește de Ștefan Fogarasi, se atacă rosarium-ul și breviarium-ul, necunoscute în ortodoxie, ci exclusiv de catolicii de rit latin, consideră acest fapt drept „o dovadă că în Banat catolicismul românesc a avut vechi tradiții”.(4)


                                                    Biblia românească ”Rákóczi"

Moldova, aflată între Polonia catolică (și calvină) și ortodoxia pravoslavnică a Kievului, era un teritoriu în care ortodoxia a fost opacă față de influențele europene occidentale, iar soarta crudă a lui Despot Vodă, grecul ce năzuia să aducă Reforma printre moldoveni ar putea fi un argument în acest sens. Alexandru Niculescu sintetizează: „Biserica din Moldova era profund conservatoare, dacă nu retrogradă. A fost deci, în creștinismul românesc apărătoarea pravoslavniciei”.(2) Cu ajutorul lui Petru Moghilă (Movilă (1597-1640), Varlaam, Mitopolitul Moldovei, apără integritatea ortodoxiei. 

La sinodul de la la Iași (1645), în prezența episcopilor din ambele Principate extracarpatice, Vaarlam dă Răspuns la Catehismul calvinesc din 1640, după ce în 1643 îi fusese tipărită la Iași, cu cheltuiala lui Vasile Lupu, Cazania ce ulterior s-a răspândit pe întreg teritoriul transilvan. Replica calvinilor la Răspunsul la Catehism vine de abia în 1655, prin Scutul Catehismului cu răspuns din Scriptura Sfântă împotriva a două țări fără Scriptură Sfântă, prin care-i acuză pe ierarhii celor două țări românești că „umblă în veșminte de oi iar înăuntru sunt lupi răpitori”, se feresc de carne și se îmbată de vin din care „iaste curvia”.(4)

Primii care s-au îndreptat spre ortodocși au fost sașii sibieni care, în 1544, pentru a înlocui slavona, le-au dat Micul catehism luteran în limba română, însă rezultatele au fost neînsemnate. După câțiva ani, sașii brașoveni, prin judele Johan Benkner, fac o nouă încercare, recomandându-le românilor (fără a impune) mai insistent Reforma și mai ales învățarea Catehismului, inițial a celui din 1544, dar în 1559, judele însuși a tipărit un Catehism românesc, mai amplu și în mare parte deosebit de cel sibian. 

Deoarece și această încercare s-a soldat cu un eșec, sașii au renunțat la convertirea românilor, iar tipografia de la Brașov, în care activa diaconului Coresi, a devenit o afacere unde oricine putea plăti, scotea cărți ortdoxe românești și slavone, cât și din cele de propagandă calvină.

În scurt timp, acțiunea reformării bisericii românești din Transilvania a preluat-o stăpânirea, ce dispunea de o altă autoritate, astfel că propaganda calvină a fost fermă în acțiumile sale, după cum lasă să se vadă deja primele cărți destinate convertirii valahilor - Tâlcul Evangheliilor și anexa acesteia, Molitvenicul – scoase în 1564 în aceeași tipografie condusă de Coresi.



Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plaianu relevă faptul că Molitvenicul este traducerea românească, cu mici adaptări a Agendei calvinești a lui Heltai Gáspár, apărută la Cluj (1551, 1559). Potrivit celor doi istorici ai Bisericii Unite cu Roma, [Destinația acesteia era să înlocuiască atât Molitvenicul ortodox cât și Liturghierul, dând „purificate” ceremoniile Botezului, Cununiei, Euharistiei și „tipicul"” Liturghiei, Utreniei și Vecerniei, precum și „Cântece din psalmi și din Evanghelie”. În prefață, „polojenie” – se dau sfaturi să se slujească românește, căci „și Dumnezeu așa au fost lăsat proorocilor să vorbească în limba cum înțeleg și vorbesc oamenii”. Preotul când „nu înțelege au el au oamenii, grăiește în vânt și face păcat luând numele lui Dumnezeu în deșert”. De aceea "nu boscorodiți că vă bate pe voi Dumnezeu!”].(4)

Urmașul lui Gheorghe de Sângeorz, superintendentul Paul Tordasi, convoacă în 1569, la Aiud, pe toți preoții români și pentru a reforma slujba Liturghiei, stabilește ca tot ce are temei în Scriptură va fi păstrat, eliminându-se adausurile, adică ceremoniile și riturile bazate pe tradiția Sfinților Părinți, iar preoții neascultători ce slujesc „sârbește” să fie aspru pedepsiți. Din dieta ținută la Turda (1577) aflăm că Paul Tordasi a murit și că „multe sate românești luminate de Dumnezeu au părăsit credința grecească, ascultând cuvântul Domnului în limba proprie”. În locul superintendentului decedat i s-a dat clerului dreptul să-și aleagă altul. A fost ales Mihai Tordasi, a cărui singură amintire ne-a rămas în prefața Paliei de la Orăștie (1582).

În pofida măsurilor luate de principele Zápolya János Zsigmond (Ioan Sigismund) și de dietă, activitatea superintendenților calvini - simpli predicatori ai Bisericii în spiritul Reformei – nu a adus rezultatele așteptate. Sub principele catolic Báthory István (1571-1576), acțiunile calvinilor printre valahi se temperează, iar Mihai Viteazul – la momentul în care a ajuns conducătorul de facto al Transilvaniei a așezat Biserica românească din Transilvania sub jurisdicția mitropolitului Țării Românești.

Deși a fost preocupat de convertirea la Reformă a ortodocșilor transilvăneni, principele calvin Bethlen Gábor (1613-1629) care a adus chiar tratative cu patriarhul constantinopolitan Ciril Lukaris, cunoscut prin simpatiile de care se bucura în lumea protestantă (explicând că Episcopul Ghenadie II (1627-1639) ar fi de acord să adere la calvinisn dacă patriarhul și-ar da învoirea), n-a recurs la constrângeri. Ba mai mult, la 25 iunie 1614 confirmă diploma din 9 iulie 1609 a lui Báthory Gábor (1608-1613), prin care „preoții români, chiar de origine iobăgească, au dreptul să se mute cu soția și copii, fără aprobarea stăpânului, în satul în care vor fi aleși preoți”.

În perioada 1630-1648, Gheorghe Rákoczi I (I. Rákóczi György), sprijinit de superintendentul Ștefan Katona Geleji (1633-1649) – care se intitula, încă din 1634, episcop al românilor ortodocși (calvini) - începe o nouă campanie de convertire. La 9 aprilie 1639, îl subordonează pe episcopul Ghenadie II lui Geleji, sau – cum traduce Samuil Micu Clain – „să fie ascultător de vlădica Bisericii ungurești, de Lege dreaptă”. Murind episcopul, superintendentul Geleji îl propune în 1640 pe egumenul Meletie Macedoneanul, un tipograf al lui Matei Basarab, însă Gheorghe Rákoczi l-a preferat pe Ilie Iorest, recomandat de Vasile Lupu, care a păstorit până la 1642 când a fost destituit și întemnițat până ce a achitat 1000 de taleri. Gheorghe Șincai afirma că vlădica a fost condamnat de preoții și protopopii calvini fiindcă n-a primit Catehismul calvinesc.

                                       

Tot la sfatul superintendentui Geleji, în locul lui Ilie Iorest a fost numit la 10 octombrie 1643, Simion Ștefan, care a semnat „reversalul” de acceptare a Reformei și să-i fie scoase de sub jurisdicție teritorială districtele protopopilor români care au semnat la rândul lor. Dintre condițiile impuse, 14 la număr, Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plaianu le menționează pe următoarele:

– cuvântul lui Dumnezeu va fi propovăduit numai după textul Bibliei;
– Botezul va fi administrat cu apă simplă, nesfințită;
– Cununia se va face cu jurământ;
– credincioșii, luminați de Duhul Sfânt, care doresc să treacă la calvinism, să fie liberi să o facă;
– protopopii aleși nu pot fi judecați și pedepsiți decât cu aprobarea superintendentului;
– pe parcursul vizitațiilor canonice acesta va judeca, împreună cu protopopii care îl însoțesc, cauzele mai importante. Scaunul de judecată vlădicesc va supune deciziile sale cenzurii superintendentului calvin.

Condițiile ce modificau întreg ceremonialul bisericesc al românilor și, în mare parte, structura dogmatică au fost transmise preoțimii, obligată să le respecte. Liturghia cuprindea numai citiri din Biblie, iar vlădica român devenea un simplu vicar al superintendentului calvin, fără de care nu putea lua nicio măsură importantă, nu putea numi/destitui protopopi sau da sentințe definitive într-un proces. Geleji s-a preocupat și de traducerea din greacă a Noului Testament, apărut în 1648 la Alba Iulia, prevăzut cu strălucita prefață - Predoslovia lui Simion Ștefan.(4)

Cei doi principi Rákóczi, tată și fiu au scos de sub jurisdicția lui Simion Ștefan teritorii întinse în Banat, Crișana și Maramureș, repartizându-le altor episcopi, fie români care au acceptat „condițiile” impuse, fie direct superintendentului Geleji, rămas și sub Gh. Rákoczi II (1648-1660). 

Astfel a fost așezat Savu Popa în părțile Chioarului, Maramureșului și Sătmarului, iar după plecarea acestuia în Moldova (1651) a fost numit episcop Mihai Molodeț, iar în Zărand, la 15 decembrie 1648, Petru Csucsy, cu condiția să atârne de superintendentul calvin, să predice românește, să impună învățătura catehismului calvinesc și să elimine superstițiile de la Botez și Cununie.

În 1656, la sugestia superintendentului calvin, acum Gheorghe Csulai, Gheorghe Rákoczi II l-a numit episcop pe Sava Brancovici. Calvinizarea continua cu și mai multă intensitate, dar ca urmare a acestui proces, în școlile deschise de calvini pentru români, la Făgăraș, Caransebeș și Lugoj, tot mai mulți elevi învață să scrie și mai ales – să citească cursiv Testamentul Nou, Psaltirea și Catehismul calvinesc tipărit la 1640 la Alba Iulia, apoi Tatăl Nostru, Crezul, Zece Porunci, Taina Botezului și Cina Domnului.

Sub Mihai Apafi (I. Apafi Mihály 1661-1690), Biserica românească avea doi episcopi, pe Sava 
Brancovici numit de Gheorghe Rákoczi II și Ghenadie III, numit pe timpul lui Acațiu Barcsay (1658-1660). În 1662 un sinod l-a reales pe primul, iar principele Mihai Apafi l-a reconfirmat. Prin diploma de numire sunt scoase de sub jurisdicția episcopului Sava mai multe teritorii (comitatul Severinului, Sătmarul), inclusiv Făgărașul, unde l-a numit pe călugărul Daniil, supus superintendentului și obligat să observe cu strictețe condițiile impuse episcopilor români, restrângându-i-se și lui teritoriul doar la câteva sate din jurul orașului. 

Episcopul Sava Brancovici a fost doar un executant, strict supravegheat de doi preoți și doi mireni care îl urmau peste tot. În final, autoritatea episcopului a fost anulată, întreaga jurisdicție fiindu-i trecută superintendentului Tiszabecsi Gáspár, cu dreptul acestuia de a inspecta și conduce toate bisericile românești. Episcopul, protopopii și preoții erau datori să-l primească, să se supună și să urmeze dispozițiile ce le va da. Din hotărîrile sinodului din 1675 rezultă că vlădica Sava Brancovici a acceptat să aplice și execute toate „dispozițiile” de reformare a Bisericii românești.
Prin hotărîrea sinodului din 2 iulie 1680, Sava Brancovici a fost destituit, urmându-l între anii 1680-1690, episcopii: Iosif Budai (1680-1682), grecul Iosafat (ales în 1682), Sava Veștemeanul (1687) și Varlaam II (1687-1690), acceptat și de sinodul Bisericii și care a păstorit în condiții similare celor stabilite de calvini prin diploma de numire a lui Iosif Budai (28 decembrie 1680).


Astfel se prezenta Biserica românească din Transilvania la 1686, când Habsburgii au recucerit Buda și Transilvania a devenit provincie a Austriei catolice. La 18 septembrie 1692 a fost numit episcop Teofil Seremi din Teiuș, cu care va începe o nouă epocă în istoria acestei Biserici – Unirea cu Roma, rezultat al împotrivirii unor înalți ierarhi ortodocși față de ingerințele laice ale calvinilor, împotrivire ce se manifesta deschis în acea conjunctură favorabilă, survenită pe fondul Contrareformei. Deși vor persista o vreme, în Banat și unele părți ale Tansilvaniei, (Hațeg, Deva etc) sate cu păstori calvini, iar în zona Bihorului vor exista până prin anii 1727-1728 structuri calvine românești, cu pastori, protopopi sau vicari ai superintendentului calvin, totuși calvinizarea valahilor/românilor a eșuat, în ciuda eforturilor depuse.

E de la sine înțeles faptul că nu poți judeca trecutul prin prisma prezentului, însă poți să parcurgi cu mai multă degajare prezentul și să-ți clădești un viitor mai bun dacă nu ignori învățămintele istoriei ce mai are și năravul de a repeata anumite scenarii. De pildă, este limpede că indiferent de motivație, acum aproape 500 de ani, Apusul ne-a deschis ochii și mintea, iar drumul trasat atunci și bătătorit mai apoi de corifeii Școlii Ardelene n-a echivalat cu o simplă trecere de la ocinaș la Tatăl nostru ci a fost însăși calea transformării noaste din valahi în națiunea română.

Și atunci de ce boscorodiți când Apusul ne mână de la spate? Tânjiți după Otèe naču?


Vezi prima parte AICI

- va continua -


Bibliografie

1. Magina A. - (2011) De la excludere la coabitare. Biserici tradiționale, Reformă și Islam în Banat (1500-1700) – Cluj-Napoca: Academia Română. Centrul de Studii Transilvane
2. Niculescu A. – (2017) Creștinismul românesc Sudii istorico-filologice, Ed. Spandugino, București
3. Páll-Szabó F. (coordonator), Pócsai S., Rad C., Váradi Éva-Andrea, Wellmann L. - (2014)O istorie a maghiarilor Ed. Világhírnév, Cluj
4. Prunduş S. A., Plaianu C. – (1994) Catolicism şi ortodoxie românească : scurt istoric al Bisericii Române Unite, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca




Sus