Luni, 22 Aprilie 2019
Luni, 22 Aprilie 2019


Kontakt / Murim luptăm, Ardealuʼ apărăm!

Murim luptăm, Ardealuʼ apărăm!


În ʼ90 lucram la „Agronomia” din Cluj și pe la începutul lui aprilie, o seamă de românași – rușinos de mulți – ne-am adunat în amfiteatrul ce în decembrie vuise de acuzele aduse „huliganilor” de la Timișoara și de angajamentele de sprijin neprecupețit față de Ceaușescu, cu intenția declarată de a apăra „de la Tisa pânʼ la Bug” cauza românismului. 

Emanații ce apucaseră la caftanele cele noi, erau convinși că sosise ceasul reglării conturilor cu „netrebnicii” de unguri ce vor Ardealuʼ și de vreme ce răfuielile cu vechea conducere se încheiaseră, „schimbându-se totul pentru a nu se schimba nimic”, proaspeții căftăniți găsiseră „motiv cu prilej” ca să se lege de ceva ce lesne am înțeles că este o fantasmă. În fapt, se pregăteau pentru alegeri, iar clișeele cu revizionismul, țărișoara, ființa neamului sau cu hunii îi aduceau în față ...

        

Cu toate că „frica de unguri ține România unită”, adunarea n-a fost una spontană. După cum am spus, eram la scurt timp după tragicele întâmplări petrecute la Târgu Mureș, perioadă în care televizoarele vuiau de „cineveriteuri” pe această temă și de raportări pline de emfază patriotardă ale nou înființatelor filiale ale Vetrei românești. În acest context, căftăniții au răspândit răvașe dactilografiate despre „filmul” evenimentelor amintite și după ce ne-au lăsat răgazul să „rumegăm” și să „ni se umfle vâna de la grumaz”, au trâmbițat din tulnic și noi – bunii români  ne-am bulucit.

O, tempora! O, mores! Ne-am adunat, falnici ca brazii [...], pentru a pune câte o piatră la temelia bastionului Vetrei românești din instituția menționată, dar cam într-o jumătate de oră, grotescul situației în care mă implicasem dintr-o pornire gregară m-a lecuit pe vecie. Încă mă întreb cum de am fost în stare să-i ascult chiar și atât pe Tribunuʼ Ghiță și pe încă vreo doi ciraci din pletora sa, dar măcar m-am lămurit în privința personajelor ce-și puseseră în gând să mă „apere” de vecinii alături de care am crescut.


Dacă însă mă gândesc la bibliografia recomandată cu acea ocazie celor ce-și doreau ca mai presus de orice să fie stâlpi ai Vetrei românești, bibliografie ce în cei aproape 30 de ani scurși a devenit tot mai stufoasă, lărgindu-și sfera preocupărilor până în „Adevărata Țara Sfântă  Geto-Dacia Edenica”, o completare în sensul dorit de mine este total nepotrivită. În fond, eu mi-am propus doar să vă spun câteva cuvinte despre o carte apărută recent și să pomenesc câteva momente rupte din cotidianul ultimelor opt decenii și consider că modesta mea încercare ce se vrea o Auditur et altera pars, n-ar fi cazul să „atace” pe nimeni. Dar parcă poți să știi!


........................................................................................................................................................................

Sper să fim înțeleși că pentru cineva care, așa ca mine, s-a format în spiritul dreptății românești, momentele în care se confruntă cu contraargumente nu sunt dintre cele mai confortabile. Spus pe șleau, dacă decenii la rând ți s-au perindat prin fața ochilor lozinci de genul „teroarea horthysto-fascistă”, ca să mă refer strict la trecutul mai puțin îndepărtat, iar mai nou îți este este dat să citești amenințări proferate de la înălțimea Academiei, adresate celor ce ar cuteza să-și pună întrebări, ajungi să te îndoiești până și de enunțul „concordanța desăvîrșită, confirmată de practică, între percepțiile noastre și natura obiectivă a lucrurilor percepute”, ce definește adevărul.


Evident, definiția n-are nicio hibă, după cum și noțiunile de adevăr obiectiv  conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective și este independent de conștiința omului; adevăr relativ  adevăr admis de știință într-o anumită etapă istorică, care urmează a fi dezvoltat, verificat și precizat și care constituie o treaptă în cucerirea adevărului absolut; adevăr absolut - adevăr alcătuit din suma adevărurilor relative, care nu poate fi dezmințit în viitor, care reprezintă cunoașterea completă, sub toate aspectele, a lumii obiective și de care omenirea se apropie din ce în ce mai mult sunt explicate corect în DEX.

În treacăt fie spus și doar pentru ca tinerii să înțeleagă, tuturor celor de leatul meu, oameni de rând sau academicieni, păcătoși sau cucernici, mintea ne-a fost impregnată de doctrina marxistă și de un naționalism pe care mulți îl epatează în modul cel mai deșănțat cu putință, în timp ce doar unii dintre noi stăruim în a nu-i supune aceleiași silnicii pe cei cărora ar trebui să le fim exemplu. 

Din păcate, nu oricine este în stare să accepte că orice istorie națională este într-o măsură mai mică sau mai mare, subiectivă și în consecință, cel ce nu are această tărie, se manifestă de parcă ar fi în măsură „să ridice piatra”. Deși voi vorbi mai mult despre români și despre cum ne legăm noi de așchiile din ochii altora, e lesne de înțeles faptul că tabloul schițat de mine nu-i privește exclusiv pe conaționalii mei, fiindcă circari întâlnești peste tot.


Cu toate că lucrurile stau așa, eu dedic aceste rânduri circarilor ce vin adesea în Gruia la meci, de parcă ar intra în Budapesta pe vremea lui Bandholtz, asigurându-mă prin urlete ce îi aduc la limita afoniei că mă vor apără cu prețul vieții și care la final, pentru a mă convinge, marchează „teritoriul eliberat” prin grămezi de resturi. 

Aceste manifestări arheantropice, dar mai ales vorbele unui prieten, român din Banatul sârbesc, ce se exprima la modul că „ăștia luptă mai degrabă ca să nu avem noi drepturi, decât pentru drepturile lor”, referindu-se la atitudinea majoritarilor, au constituit imboldul pentru a vă spune de la obraz câteva lucruri, dar nu înainte de a vă îndemna să citiți „Transilvania reîntoarsă” de Ablonczy Balázs, tradusă de Ana Scarlat și tipărită în 2014 la Iași, prin grija Institutului European.

        

Despre carte, editorii spun următoarele: „o lucrare extrem de bine documentată (sursele arhivistice maghiare predomină), scrisă alert și atrăgător, ceea ce conferă un plus de interes. Subiectul este incitant și complex, delicat, și, totuși, necesar de abordat, punctul de vedere maghiar trebuind analizat cu toată atenția. 

Unele clișee specifice istoriografiei maghiare persistă (relativizarea persecuțiilor exercitate de administrația maghiară asupra românilor din nord-vestul Transilvaniei în perioada 1940-1944, fără ca aceste persecuții să fie totuși negate; susținerea teoriei în conformitate cu care maghiarii rămași pe teritoriul României după 30 august 1940 ar fi fost infinit mai persecutați decât etnicii români rămași sub administrație horthystă etc). Există însă o densitate de informații care iluminează aspecte ale societății din nord-vestul Ardealului în anii 1940-1944, prezentate cu talent, unele pasaje amintind de flash-back-urile cinematografice”.

    

Dacă vreți să știți, pentru mine, Cedarea Ardealului (dar și a teritoriilor din Est) reprezintă cel mai rușinos moment al trecutului nostru. Evident că și atunci, ca și acum, poveștile cu țărișoara, ființa neamului sau cu hunii au funcționat și au asigurat un spațiu de manevră printre puternicii momentului, dar cam atât, fiindcă Ardealul l-am primit înapoi de la ruși din cu totul alte considerente decât continuitatea noastră ... Vă place sau nu, în 1940, milioane de români au fost abandonați de către niște conducători nevolnici care ar fi trebuit „să moară, să lupte și să apere”, măcar tot atât cât s-au străduit ungurii în 1944, în fața ofensivei sovieto-române.

Pentru a nu mi se pune vorbe în gură, afirm răspicat că viața etnicilor români în teritoriul alipit Ungariei n-a fost tocmai roză, iar momentele Trăznea, Ip, Moisei și deportarea în masă a evreilor constituie tragedii pe care istoricul maghiar le descrie pe larg în cartea sa ... De fapt, cred că e mai indicat să citiți fiecare, decât să vă dau eu mură-n gură un rezumat al cărții, iar voi să mă înjurați. 


Altul, poate că ar călări pe faptul că Horthy Miklós a murit în patul său la Estoril, în vecinătatea lui Carol al II-lea, în timp ce Conducătorul nostru a fost împușcat pentru crime de război sau ar aduce în discuție exodul masiv al maghiarilor din Transilvania de Sud și aspecte ale vieții celor rămași la discreția legionarilor, condițiile din lagărul de la Feldioara (Földvár), respectiv atrocitățile comise de Gavril Olteanu și criminalii săi, grupați în așa-zisa Gardă Maniu (ex. Aita Seacă/Szárazajta) ori ar aduce în discuție holocaustul din România și lagărele din Transnistria. 



Deși e limpede că nu adopt „politica struțului”, eu n-o voi face, sperând însă că unii vor pricepe că nici noi nu suntem precum ne ținem. Îmi permit doar să le sugerez celor ce vor veni la meci în Gruia erijându-se în apărători ai Ardealului, că ar fi mult mai potrivit să scandeze ceva ce cu siguranță că le-ar reuși. Ceva de genul:

„Iacʼașa cum ne vedeți, noi i-am pus în c . r pe nemți
Și acuși, acuși acuși, o să-i punem și pe ruși,
Iar în vreo doi-trei ani, îi punem și pe ....”

Bă fârtaților, voi vă imaginați că acum 80 de ani viața decurgea altfel doar pentru că pe atunci tot niște circari răcneau „Libamáj, kacsamáj, nem lesz többet 10 Mai” sau fiindcă în acea vreme ținta sudălmilor era Liga Națiunilor, iar azi nu ne încăpem de Uniunea Europeană? Nici poveste! Nu ne-am modificat prea mult și suntem oricând gata să repetăm greșelile trecutului. Gândiți-vă doar la ce soi de conducători avem și unii și alții – Liviuță din Pădurea Nebună (Deli orman), măcinat de interesuʼ național și un personaj căruia îi place cel mai mult să pozeze într-un soi de Ozorai Pipó. 

Momentan sunt deopotrivă preocupați să sape la temelia Construcției europene, dar după aceea? Doar ei știu, însă oricum pensia pe care ar trebui s-o capăt peste vreo 20 de ani nu e de interes național, iar dacă ființa neamului va fi în continuare amenințată, mă voi resemna (și nu doar eu).




Sus