Miercuri, 14 Noiembrie 2018
Miercuri, 14 Noiembrie 2018


Kontakt / „Când aduce voi la noi moghior autostrada?”

„Când aduce voi la noi moghior autostrada?”

Cândva paradis, apoi, în epoca socialistă oază de recreație pentru cei care iubesc natura, apele minerale și păsările – o zonă din nord-vestul României. Acum este în paragină.

Paragină?


Nu e paragină propriu-zisă, deoarece o parte a stațiunii este refăcută – refăcută într-un stil și mod caracteristic României de azi: un pic de termopan, un pic de izolație, o tablă mare cu ceva investiții naționale „uriașe”. Un pic, așa la suprafață, să dea impresia că s-a lucrat...


Fosta fântână de apă minerală a ajuns un ciot de țeavă ruginită, cu o parte ciobită și ea, așteptând parcă anxios o mână de om, care încercă să folosească paharul de iaurt ca și polonic, pentru a umple cu răbdare flacoanele.


Promenada este un pericol mortal pentru eventualii îndrăgostiți: în mijlocul ei găuri imense, probabil guri de canal, rămași fără capac.


Oameni tăcuți peste tot, uitându-se la ruinele naturii și la sacile pline cu sticle de bere. Unii încearcă să scoată apa cu un furtun – cu șanse mai mari sau mai mici.

Au dispărut băncile, foișoarele sunt pline cu hârtie roz și tampoane.

Nu ar fi primul peisaj specific românesc care mă face să mă închid, și să nu vorbesc ore întregi cu nimeni, încercând să înțeleg, de unde această delăsare a societății românești?

Cum de nu se găsește o școală, care să facă un pic de curățenie aici? Un profesor care ar ține orele de ocrotirea naturii aici, aplicând cele învățate? Cum de nu se găsește o asociație, care s-ar autosesiza? 
Un atelier, care ar reface foișoarele și băncile? Un meseriaș, care ar schimba această țeavă ruginită? De unde atâta indiferență și neîncredere în forțele proprii?

Misterele României...


Oamenii sunt desiguri buni, inimoși. Localnicii sau cei din zonă încearcă să invite turiștii să guste din apă, oferându-le pahare curate de iaurt. Procesiunea gustării se desfășoară în liniște, toată lumea știind, că la anul nici țeava aceasta nu va mai fi, și că în găurile de pe drumurile apropiate s-ar putea să se înrădăcineze crengile introduse de oameni de bine pentru a atenționa șoferii de pericolul iminent.

Auzind că vorbim ungurește, un localnic se uită cam lung la mine, făcându-mă să mă pregătesc sufletește de a lupta pentru dreptul meu de a vorbi în limba mea maternă. Dar bărbatul cu pălăria specifică zonei îmi spune cu un zâmbet pe cât de amarnic, cu atât mai sincer, pe o maghiară ruptă, caracteristică românilor de aici: „hozatok hamar mogjor autostrada”.

Adică: „când aduce voi autostrada maghiar la noi”?





Sus