Marţi, 22 Mai 2018
Marţi, 22 Mai 2018


Kontakt / Români și maghiari: nu putem fugi unul de celălalt

Români și maghiari: nu putem fugi unul de celălalt 

Iată, că orice am face, tot împreună trebuie să trăim. Nu putem fugi unul de celălalt. Este o enigmă pentru mine, după Revoluție – când nu mai puteai da vină pe dictatură –, cum de nu s-a realizat acea împăcare româno-maghiară care era SINGURUL drum spre a clădi o Românie europeană?

Superproiectul „români și maghiari împreună” se putea realiza în 3-4 săptămâni. Acum am putea sta la televizor uitându-ne la tot felul de mikimauși cu cravată, eurociobani și oameni care au ajuns de pe stradă în parlament. Acum am râde de țările unde știrea zilei este că „românii put” (vezi jurnaliștii englezi), și ne-am distra de existența Facultății de Turnători, unde – pe banii noștri – „învață” și dau doctorate tot felul de patrioți, care mai pică examenul la rubrica plagiat. 

Și iată, acum stăm și ne uităm unul la celălalt, întrebând, oare când s-a dus ultimul tren? 

Autoorganizarea societății maghiare din România a ajuns la un nivel așa de înalt, că maghiarii practic ar putea trăi absolut independent de societatea românească, „folosind” aceasta din urmă NUMAI ca o posibilitate de a face carieră. Fără sentimente, fără să iubești steagul românilor – doar să stimezi acesta, ca orice alt steag care reprezintă o națiune. 



Da, au trecut 29 de ani, drepturile maghiarilor – garantate de legi și de tratate – încet cu încetul se rezolvă. Însă cei 29 de ani, în care majoritatea românilor au conceput patriotismul exclusiv prin a băga câte-un băț în roată strategiei maghiare de supraviețuire, au călit maghiarii și au slăbit românii. 

Mă uit la varianta maghiară pe monitorul bancomatului BRD. Îmi place să citesc expresiile maghiare, care încearcă să evite neologismele care inundă partea aceasta a Europei. Mă uit la automatul de bilete din stații: da, e acolo și steagul națiunii mele, roșu-alb-verde. Au apărut inscripțiile bilingve și în orașele unde maghiarii sunt sub 20 la sută. 

Totul începe să între pe făgașul normal. Vor apărea și steagurile maghiarilor și al secuilor pe clădiri, va fi și autonomie (doar că va avea altă denumire), și va fi limba maghiară, limba oficială în unele regiuni. 

Se vor respecta și legile, tratatele și carta semnate de România, că va fi tot mai penibil să fii atenționat, că nu respecți nici asta, nici asta... păi atunci cum vrei ordine și prosperitate în țară? 

Mi-e teamă însă, că proiectul „români și maghiari împreună” – pornit în 1989 – nu se va relua niciodată. 

Am pierdut 29 de ani, noi, maghiarii și românii din Transilvania. Tot mai puțini sunt aceia, care se mai uită spre București ca la o capitală de facto. Autobuzele sunt tot mai multe spre Budapesta, trenurile întârzie tot mai mult spre București. 

Termin cu o mărturisire. Atunci când a pornit megaproiectul Corbii Albi, am avut o listă cu cei care jurau, că nu îi vor lăsa pe maghiari să aibă inscripții bilingve, și vor face totul că legea cu 20 la sută să nu se aplice. Sunt 18 în lista mea, care putea să fie mai lungă, dacă nu mi-aș fi dat seama, că e vorba de sute de mii de oameni, și nu de sute de oameni. 

Eu le-am „contrajurat”, că atunci când vor apărea inscripțiile bilingve, o să fiu curios cum o să mă privească în ochi, când le voi aminti de „onoarea patriotică”, prin care vroiau să facă și mai grea viața maghiarilor. 

Ei, au trecut 29 de ani, societatea maghiară s-a autoorganizat și trăiește într-o autonomie de o sută ori mai importantă decât cea teritorială. 

Da. Eu îmi permit să zâmbesc acestora, să îi iert pentru reavoința lor. 

Așa ar trebui să facem toți. Să ne iertăm, să lăsăm trecutului Tărcaia și Trăsnea, și să încercăm să ne gândim cum să oprim depopularea României. 

Iată, că orice am face, tot împreună trebuie să trăim. Nu putem fugi unul de celălalt.





Sus